2.
Așa cum există o ticăloșie a obiectelor care face să nu le găsești atunci
când ai mai mare nevoie și le cauți în disperare, sau care face nasturele să se
rupă când te pregătești să ieși din casă, deja în întârziere pentru un interviu
important, tot așa există o ticăloșie a locurilor. Atunci când nu ești
vizitator, deci cu statut neutru într-un fel, locurile în care ajungi dintr-un
anumit motiv și te pregătești să locuiești acolo, nu te primesc și nu-ți crează de cele mai multe ori o experiență
pozitivă. Pur și simplu lucrurile nu se leagă, nimic nu merge cum trebuie. Discomfortul
și experiențele negative sunt puse pe seama stresului, a dificultăților de
adaptare etc. Dincolo de toate acestea este de fapt ticăloșia locurilor. Am
suportat cel puțin patru mutări majore în viața mea, din care una a fost din
România în Canada și am constatat fenomenul de fiecare dată. Prin tradiție, noi
românii suntem înrădăcinați, ne mutăm greu de la un loc la altul, ne atașăm de
locul unde trăim, ne confundăm cu el la un moment dat și aproape nu putem
concepe să ne mutăm în altă parte. Nord
americanii sunt altfel: pentru ei mutatul dintr-un loc în altul, atunci când se
necesită este perfect normal, uneori chiar interesant pentru că aduce ceva nou.
Un occidental schimbă câteva domicilii într-o viață, destul de multe servicii,
nu mai vorbesc de mașini sau alte obiecte din astea care devin obiecte de puțin
mai îndelungată folosință. În 11 ani de când sunt în Canada am lucrat în nu mai
puțin de șapte companii diferite. Cel mai mult am lucrat la Siemens, 4 ani, și
cel mai puțin patru ore, după care am plecat.
Impactul cu Kitimatul nu a fost plăcut deloc. În acel început de octombrie
când mi-am început activitatea acolo, a plouat fără întrerupere trei săptămâni.
Mărunt și mocănește. După care a început să ningă. Firma a plătit o companie
să-mi mute mobilele din casă, mașina etc. Se presupunea că mă mut cu toată
familia și cu tot ce am. Biletele de avion plătite tot de firmă plus apartament
mobilat plătit pentru 15 zile. Am ajuns seara pe la 8 și am luat autobuzul de
la aeroport. Am fost singurul călător. Trebuia să mai vină unul dar n-a venit.
Șoferul mi-a spus. Știa. Ne aștepta. M-am dat jos în fața stație Esso. Am
intrat, am întrebat de numărul de telefon de la taxi, am sunat. După un timp a
apărut un nativ cu o mașină care mirosea specific, mi-a pus valizele în
portbagaj peste leviere, cricuri și chei tubulare, a cerut cash și m-a lăsat în
fața blocului Sandpiper. Apartamentul mirosea, mobilele erau vechi, plapuma era
pătată și murdară. Aveam în schimb farfurii și tacâmuri.
Compania care îmi transporta lucrurile mi-a promis că mi le aduce în 19
zile. Care s-au făcut 25. Asta nu conta, conta doar ce scria în reclamă și
anume că ei „fac împachetarea profesională a ceea ce au de mutat”. Adică
înveleau în niște huse cu fermoar tot ce era de transportat. Ca să nu se
zgârie. Mașina nu a putut fi pusă în husă așa că mi-au zgâriat-o. Pe bara din
față stânga și aripa din aceeași parte. Probabil că o frecaseră când au
descărcat-o de pe TIR. Când m-am dus să o iau, o parcaseră cu fața la perete ca
să nu observ. Înainte de a intra în office, am dat o tură împrejurul mașinii.
Am observat și am simțit că îmi crește adrenalina. Cu tipul de la office deja
avusesem câteva meciuri telefonice pe tema întârzierii. Am completat un
complain, ei au cerut trei estimări de la trei companii diferite pentru
repararea defectului, în cazul ăsta vopsirea mașinii, în final am cerut $400. I-am
primit după vreo lună, deși mașina nu am mai vopsit-o niciodată.
Viața fără mașină a fost execrabilă. Canada e o țară imensă unde mașina a
devenit ceva indispensabil. În Ontario, în Windsor unde industria de mașini a
fost în floare pentru probabil 100 de ani, s-a creat în mod voit și cu scop
necesitatea fiecarui locuitor de a
cumpăra mașină: în felul acesta se susținea industria auto. Transportul în
comun în Windsor aproape nu există iar orașul se întinde pe mai mult de 30 km
de la un capăt la altul. În Kitimat groceries store-ul era la vreo 4 km de
bloc, în downtown. Asta însemna vreo 40 de minute de mers. Pe ploaie. Venitul
înapoi cu plasele era și mai distractiv. Destul de aproape de bloc era o stație
de autobuz. Transport în comun mai bun decât în Windsor. Orarul însă era
aiurea, din oră în oră, în weekend mai rar. Plus $2.50 biletul. Nu era nu știu
ce doi dolari și 50 cenți, dar banii trebuiau puși într-un dispozitiv automat,
numai în monede de $1 și 25 cenți. Dispozitivul aprindea un bec verde pe bord,
dacă suma era corectă sau unul roșu, dacă nu era de ajuns ceea ce declanșa
întrebările șoferului. Cele mai mari greutăți le-am avut cu procurarea
mărunțișului că la magazine nu voia nimeni să schimbe bani dacă nu cumpărai
nimic. La bancă nu mă băga nimeni în seamă că nu aveam cont la băncile din
localitate iar banca mea, President’s Choice, nu exista în acel loc. Până la serviciu erau vreo 8 km. Autobuzul
făcea turul, ajungea în downtown unde mai stătea vrei 10 minute și apoi pleca
mai departe spre zona industrială. Deci lua vreo 35 – 40 de minute toată
excursia. În autobuz eu, Wes, Pablito și încă vreo doi de la Alcan. Primii doi
lucrau la Eurocan și habar nu am de ce le placea să meargă cu autobuzul. În
weekenduri pe autobuz circulam doar eu și nativii, că ăștia oricum nu plătesc
pentru transportul în comun, arată doar șoferului legitimația de First
Nation și în plus pot folosi autobuzul
și în stare de euforie după droguri sau alcool.
Chestia cu First Nation este o poveste întreagă, pe care o voi aborda cu
altă ocazie. Pe scurt au și canadienii
țiganii lor (citat din Costel). În plus aici au și o puzderie de drepturi: școlile superioare sunt gratuite în caz că
vreau să studieze, dar de obicei nu vreau, nici măcar să termine liceul,
priorități la angajare în limitele unui anumit procent stabilit de lege,
transport în comun gratuit, nu au nevoie de nici un fel de permisuri pentru
pescuit și vânătoare, nu plătesc impozite pe salarii și nici atunci când
cumpără de la magazin. În schimb fac demonstrații, blochează drumuri, încalcă
legea (procentul de nativi dintre pușcăriași este în jur de 80%), contrabandă
cu țigări produse în făbricuțe amenajate în garaje, consum de alcool,
droguri.
După ce mi-au adus mașina am simțit practic independența și libertatea
(posibilitatea) de mișcare. Deși în pragul iernii, scurtele excursii pe care
le-am făcut în împrejurimi cu mașina provocau o reală plăcere. Relieful
locurilor era mirific. Munte, râuri mari și repezi, cascade, serpentine etc.
Provincia era supranumită The land of God. Una din ieșiri am făcut-o la
Stewart. Stewart este o localitate la vreo 300 km în nord vest, la granița cu
Alaska. Orășelul este o fostă exploatare minieră de metale prețioase aur, cupru
etc. Munții Stâncoși pentru că sunt munți vulcanici poartă imense rezerve de
minereuri în subsol, aurul nativ strecurat cu sita din pietrișul râurilor fiind
unul din motivele pentru care și astăzi mai există, foarte vivace încă o goană
după aur, modernă însă, cu excavatoare, buldozere, benzi rulante și selectoare
cu site mecanice.
În Stewart s-a filmat prin anii 2001-2002 filmul Insomnia, cu Dustin
Hofman, Robin William și Hilary Swank. Lumea este mică dacă ne gândim la
tendințe și manifestări. Evenimentul a marcat viața orașului și micile birturi,
afaceri oneste de familie, cu locuința în partea din spate și restaurantul,
pretențios spus, în față la stradă, unde obișnuiau să mănânce actorii au
amenajat mesele respective cu poze înrămate, portrete, scene de la filmare,
poze făcute cu proprietarii birtului ținându-se de după cap, de parcă era vorba
de sfintele moaște. Dacă doreai să fii servit la masa unde a cinat Robin
William, era mai scump, probabil cu spor de reminiscențe eterice ale
personalității acestuia în colțul respectiv. Așa că deși am dat vreo $15 pe o
supă și o friptură cu cartofi am mâncat la masa de vis-a-vis ca să pot privi
aranjamentul. După care am plecat mai departe.
La ieșirea din oraș era granița cu Alaska și dicolo era satul Hyder cu 100
de locuitori. Asfaltul se termina la linia de graniță. În partea canadiană era
o gheretă cu steag și linii pe asfalt, unde să oprești pentru discuția cu
paznicul. În partea cealaltă nu era nimic. Un drum neasfaltat cu gropi, la 3
metri de graniță era prima casă, un Gift Shop cu multe minerale scoase pe
vremuri la mină, toate foarte scumpe. Pe cealaltă parte, după vreo câteva case
venea biserica ortodoxă St. Paul, care nu arăta ca o biserică ci ca o casă
obișnuită. În sat mai erau un hotel, cu internet inclus în preț, un Convenience
Store, cu lopeți și greble depozitate afară pe porch.
Voiam să vizitez ghețarul care cobora de pe munte și se topea în ocean.
Femeia de la Gift Shop mi-a spus ca fusese o avalanșă cu vreo două săptămâni
înainte, era sezonul, și drumul nu era accesibil, fiind încă plin de trunchiuri
de copaci. În reclame mai vorbea de deckul de unde vedeai urșii care prindeau
somoni în râu. Fiind prin martie, urșii probabil încă hibernau iar somonii încă
nu urcau pe râuri. Așa că după 20 de minute eram înapoi la graniță cu pașaportul
în mână și geamul deschis la mașină așteptând grănicerul să mă bage seamă. Pentru că nu mai era
alt trecător peste graniță ăla a observat după vreo 10 minute că sunt acolo.
Întrebările obișnuite – De cât timp plecat în USA? – De 20 de minute. – Cu ce
ocazie pe acolo? – Am vrut să văd locul pentru că eu vin din Ontario și n-am
fost niciodată în Alaska. – Si ce-am vazut? – Nimic. Gift Shopul și drumul
neasfaltat. – E adevărat că nu e prea mult de văzut, și mi-a urat o zi bună.
Una peste alta eu am găsit o Alaskă semănând mai mult cu Rusia decât cu USA, atât doar că
locuitorii vorbeau engleză, deși când îi vedeai jurai că o să o rupă pe rusește
dintr-un moment în altul.
Eu zic ca e momentul sa te comenteze cineva, mai ales ca m-ai si citat pe-aici. Nu stiu daca asta e un jurnal, pare mai mult un foileton, plin de detalii, unele chiar interesante pentru cei care n-au pus piciorul prin Kitimat.
ReplyDeleteAdtept cu interes ce se mai intampla si mai ales aventurile de la Long Lake.