Drumul, de altfel modern şi
asfaltat, continua şerpuit printre dealuri, din ce în ce mai îngust şi mai
invizibil. Pentru a merge în sat trebuia să faci la stânga. Prima dată apărea
panoul acela imens, din sticlă sau cam aşa ceva, pe care era un singur semn,
mare şi ciudat, pe care cei mai mulţi îl credeau a fi simbolul vreunei fabrici
de răcoritoare, sau detergenţi, ori poate o nouă marcă de electronice
supersofisticate. Sub el scria destul de mare pentru a nu trece neobservat: “CĂUTAȚI-NE!”.
Doar atât. Nimeni nu-şi mai amintea cine şi când a montat panoul cu pricina.
După câteva sute
de metri, drumul intra pe sub poartă. Inaltă, din zid vechi dar hotărât, ca un
arc de triumf, poarta îşi primea călătorii întotdeauna deschisă. In apropierea
ei se afla fântâna.
-
Este o adevărată legendă, prea lungă şi prea ciudată pentru voi – spunea
deseori Nebo.
Nimeni nu ştia
dacă este aşa şi nu voia să rişte nimic dacă ar fi fost
adevărat. Prin urmare fântâna era foarte bine
întreţinută, mereu proaspăt vopsită, cu pavajul de pe lângă mereu curat,
cumpăna funcţionând impecabil, găleata nouă care se schimba din două în două
luni, nu care cumva să prindă ceva rugină. Mai mult, fostul primar ordonă să se
pună o placă comemorativă, pe care Profesorul scrise, în urma unui zbucium
inspirațional de două zile:
“
ACESTA POATE FI MONUMENTUL CU CARE NE MÂNDRIM!”
Nebo a ieşit din
fântână, în seara unei zile de primăvară. In aceeaşi seară au zburat din nou,
după mulţi ani, efemeridele. Un pescar era prin prin apropiere şi, din întâmplare, l-a văzut. Gol, cu pielea
vânătă de parcă i-ar fi fost mereu frig, a ieşit pur şi simplu din fântână, ca
dintr-un butoi. Peter nu l-a băgat prea tare în seamă zicându-şi că “or fi anormalii
ăia de adolescenţi pe care îi cuprind pandaliile în seara asta de primăvară”.
Nebo a privit
amurgul presărat cu efemeride zburând care încotro, apoi preţ de câteva minute
a căutat, el ştie ce, în tufişuri. A găsit fracul, l-a îmbrăcat şi un zâmbet
înflori pe chipul său tânăr.
-
Deci asta e!
Plecă apoi
grăbit spre sat şi una din cele trei babe care stăteau în fiecare
zi la poarta primei case pe dreapta, îl întrebă:
-
Al cui eşti maică? Nu te-am mai văzut pe aici!
-
O fi… - vru să completeze cealaltă, dar se opri cu
mâna la gură.
-
E cam vânăt. iiii, el e! spuse ultima şi-n acel moment
plecară toate trei
în grabă spre centru, urmate la câţiva metri de Nebo,
în frac.
Samson trăia, mânca, îşi construia
filozofia, se îmbrăca şi dormea printre gunoaie. Doar de băut bea la cârciuma
lui Zachei. Și speech-urile tot acolo le ţinea.
-
Omul este el însuşi un gunoi. Dumnezeu, Meseriaşul
Universal
lucrează, creează, ciopleşte, strunjeşte şi modelează.
In urma lui rămâne şpan, rumeguş, aşchii, gunoaie. Astea le-a aruncat la gunoi
şi de la suflarea lui dumnezeiască a luat, din greşeală, concetăţeni, din
greşeală, omul. Din greșeală… Ce vă miraţi că eu stau printre gunoaie? Noi
suntem secrețiile dumnezeieşti involuntare. Scopul muncii lui nu a fost omul, a
fost altceva. Nu mă întrebaţi ce! Nu pot să vă spun, pentru că aseară au apărut
din nou cele trei stele dispuse în formă de triunghi, deasupea haldei de gunoi.
Atât pot să vă spun… - încheie, lăsându-şi capul nepieptănat şi plin de păduchi
în jos. Sorbi apoi liniştit din amestecul adunat de pe mesele părăsite de
muşterii. Instantaneu căzu într-un somn adânc, aşa, stând pe scaun, cu capul în
piept şi mâinile pe masă şi cu hainele murdare puţind îngrozitor.
Atunci se auziră
babele venind pe stradă şi strigând:
-
A venit, a venit, a venit!
În urmă cu vreo șapte ani, viața
tihnită a micii localități a fost zguduită de câteva schimbări care au adus
foarte multă tulburare în mințile oamenilor. Mai întâi venise echipa aceea de
la drumuri, cu utilajele lor ca niște miriapozi care au început să repare drumurile
prin sat. Oameni ciudați, îmbrăcați în salopetele lor portocalii cu niște dungi
galbene, nu vorbeau cu nimeni, niciodată. Într-una din seri au poposit cu toții
la cârciuma lui Mulligan și au băut până au întrecut măsura. Spre miezul nopții
s-au încăierat, ca bețivii din te miri ce și unul din ei a fost târât afara și
ucis.
Dimineața l-au găsit în șanț,
îngropat în mii de cristale verzi din sticlă sau material plastic. Nimeni nu
mai văzuse niciodată așa ceva. Erau câțiva saci buni deșertați peste cadavrul
din șanț, lăsând să se vadă doar o mână cu mănușa portocalie și spatele. Lumea
nu atât de impresionată de cadavrul sau de eveniment în sine, cât de cristale,
pe care le luau în mână, le miroseau, le studiau ca pe un lucru complet nou și complet
necunoscut. Erau și foarte reci și nu s-au încălzit nici dacă soarele a
strălucit pe ele o jumătate de zi până au venit polițiștii care au încercuit
locul, au alungat privitorii și și-au făcut treaba
Iar dacă Samson fusese liniștit
până atunci și lucra la Jeco fermierul în fiecare zi pe mâncare, haine, băutură
și ceva bani, foarte puțini, în acea dimineața s-a trezit și fără nici o vorbă
a fugit spre vârful dealului unde a stat până spre prânz.
-
Ce-ai făcut mă acolo? Îl întrebă Jeco.
-
Am privit stelele – spuse Samson.
-
Ce stele mă în miezul zilei?
-
Alea trei ca un triunghi… și am vorbit cu ei…
Marcu și Timotei râdeau de zor la
auzul veștii.
-
Și ce ai vorbit mă cu ei?
-
Mi-au spus scopul muncii Lui și că noi suntem fecalele
dumnezeiești.
-
Du-te dracu’, căcat ești tu, nu noi. Vezi
cum vorbești!- îl mai înjurară odată apoi se urcară pe tractoare și plecară
spre tarlale, fără a-l mai auzi pe bărbos, care murmura cu ochii pierduți:
-
A
apărut a doua generație... a doua generație... a doua.
(va urma)