Monday 8 October 2018

NEBO (fragmente)


           Drumul, de altfel modern şi asfaltat, continua şerpuit printre dealuri, din ce în ce mai îngust şi mai invizibil. Pentru a merge în sat trebuia să faci la stânga. Prima dată apărea panoul acela imens, din sticlă sau cam aşa ceva, pe care era un singur semn, mare şi ciudat, pe care cei mai mulţi îl credeau a fi simbolul vreunei fabrici de răcoritoare, sau detergenţi, ori poate o nouă marcă de electronice supersofisticate. Sub el scria destul de mare pentru a nu trece neobservat: “CĂUTAȚI-NE!”. Doar atât. Nimeni nu-şi mai amintea cine şi când a montat panoul cu pricina.
După câteva sute de metri, drumul intra pe sub poartă. Inaltă, din zid vechi dar hotărât, ca un arc de triumf, poarta îşi primea călătorii întotdeauna deschisă. In apropierea ei se afla fântâna.
            - Este o adevărată legendă, prea lungă şi prea ciudată pentru voi – spunea deseori Nebo.
Nimeni nu ştia dacă este aşa şi nu voia să rişte nimic dacă ar fi fost
adevărat. Prin urmare fântâna era foarte bine întreţinută, mereu proaspăt vopsită, cu pavajul de pe lângă mereu curat, cumpăna funcţionând impecabil, găleata nouă care se schimba din două în două luni, nu care cumva să prindă ceva rugină. Mai mult, fostul primar ordonă să se pună o placă comemorativă, pe care Profesorul scrise, în urma unui zbucium inspirațional de două zile:
            “ ACESTA POATE FI MONUMENTUL CU CARE NE MÂNDRIM!”

Nebo a ieşit din fântână, în seara unei zile de primăvară. In aceeaşi seară au zburat din nou, după mulţi ani, efemeridele. Un pescar era prin prin apropiere  şi, din întâmplare, l-a văzut. Gol, cu pielea vânătă de parcă i-ar fi fost mereu frig, a ieşit pur şi simplu din fântână, ca dintr-un butoi. Peter nu l-a băgat prea tare în seamă zicându-şi că or fi anormalii ăia de adolescenţi pe care îi cuprind pandaliile în seara asta de primăvară”.
Nebo a privit amurgul presărat cu efemeride zburând care încotro, apoi preţ de câteva minute a căutat, el ştie ce, în tufişuri. A găsit fracul, l-a îmbrăcat şi un zâmbet înflori pe chipul său tânăr.
-          Deci asta e!
Plecă apoi grăbit spre sat şi una din cele trei babe care stăteau în fiecare
zi la poarta primei case pe dreapta, îl întrebă:
-          Al cui eşti maică? Nu te-am mai văzut pe aici!
-          O fi… - vru să completeze cealaltă, dar se opri cu mâna la gură.
-          E cam vânăt. iiii, el e! spuse ultima şi-n acel moment plecară toate trei
în grabă spre centru, urmate la câţiva metri de Nebo, în frac.



            Samson trăia, mânca, îşi construia filozofia, se îmbrăca şi dormea printre gunoaie. Doar de băut bea la cârciuma lui Zachei. Și speech-urile tot acolo le ţinea.
-          Omul este el însuşi un gunoi. Dumnezeu, Meseriaşul Universal
lucrează, creează, ciopleşte, strunjeşte şi modelează. In urma lui rămâne şpan, rumeguş, aşchii, gunoaie. Astea le-a aruncat la gunoi şi de la suflarea lui dumnezeiască a luat, din greşeală, concetăţeni, din greşeală, omul. Din greșeală… Ce vă miraţi că eu stau printre gunoaie? Noi suntem secrețiile dumnezeieşti involuntare. Scopul muncii lui nu a fost omul, a fost altceva. Nu mă întrebaţi ce! Nu pot să vă spun, pentru că aseară au apărut din nou cele trei stele dispuse în formă de triunghi, deasupea haldei de gunoi. Atât pot să vă spun… - încheie, lăsându-şi capul nepieptănat şi plin de păduchi în jos. Sorbi apoi liniştit din amestecul adunat de pe mesele părăsite de muşterii. Instantaneu căzu într-un somn adânc, aşa, stând pe scaun, cu capul în piept şi mâinile pe masă şi cu hainele murdare puţind îngrozitor.
Atunci se auziră babele venind pe stradă şi strigând:
-          A venit, a venit, a venit!


           În urmă cu vreo șapte ani, viața tihnită a micii localități a fost zguduită de câteva schimbări care au adus foarte multă tulburare în mințile oamenilor. Mai întâi venise echipa aceea de la drumuri, cu utilajele lor ca niște miriapozi care au început să repare drumurile prin sat. Oameni ciudați, îmbrăcați în salopetele lor portocalii cu niște dungi galbene, nu vorbeau cu nimeni, niciodată. Într-una din seri au poposit cu toții la cârciuma lui Mulligan și au băut până au întrecut măsura. Spre miezul nopții s-au încăierat, ca bețivii din te miri ce și unul din ei a fost târât afara și ucis.
            Dimineața l-au găsit în șanț, îngropat în mii de cristale verzi din sticlă sau material plastic. Nimeni nu mai văzuse niciodată așa ceva. Erau câțiva saci buni deșertați peste cadavrul din șanț, lăsând să se vadă doar o mână cu mănușa portocalie și spatele. Lumea nu atât de impresionată de cadavrul sau de eveniment în sine, cât de cristale, pe care le luau în mână, le miroseau, le studiau ca pe un lucru complet nou și complet necunoscut. Erau și foarte reci și nu s-au încălzit nici dacă soarele a strălucit pe ele o jumătate de zi până au venit polițiștii care au încercuit locul, au alungat privitorii și și-au făcut treaba
            Iar dacă Samson fusese liniștit până atunci și lucra la Jeco fermierul în fiecare zi pe mâncare, haine, băutură și ceva bani, foarte puțini, în acea dimineața s-a trezit și fără nici o vorbă a fugit spre vârful dealului unde a stat până spre prânz.
-          Ce-ai făcut mă acolo? Îl întrebă Jeco.
-          Am privit stelele – spuse Samson.
-          Ce stele mă în miezul zilei?
-          Alea trei ca un triunghi… și am vorbit cu ei…
Marcu și Timotei râdeau de zor la auzul veștii.
-          Și ce ai vorbit mă cu ei?
-          Mi-au spus scopul muncii Lui și că noi suntem fecalele dumnezeiești.
-          Du-te dracu’, căcat ești tu, nu noi. Vezi cum vorbești!- îl mai înjurară odată apoi se urcară pe tractoare și plecară spre tarlale, fără a-l mai auzi pe bărbos, care murmura cu ochii pierduți:
-          A apărut a doua generație... a doua generație... a doua.

(va urma)