Istoria automobilului

2.

Motto

"Never drive faster than your guardian angel can fly."  ~Author Unknown

Era a treia zi de când eram pe drum. Pierdeam câte o oră în fiecare provincie odată cu schimbarea fusului. Și asta o luam din somn că nu-mi permiteam să-mi dau peste cap orarul de parcurs. Astăzi aveam să intru în Ontario care e de 4,5 ori mai mare ca Romania, deci mai aveam destul de mers chiar și după ce intram în Ontario.

Din nou pe Yellowhead, care ca număr era Freeway-ul 16, trec în scurt timp în Manitoba. Una din primele localități avea la intrare statuia unei vaci. Am deschis internetul că nu mai îmi aminteam numele localității și descopăr că ăștia  din Manitoba au o adevărată manie să ridice statui, care de care mai ciudate ca semne ale orășelelor. Pe lângă vaci, boi, elk, gâscă, curcan, moose, viking, calul alb, , trandafirul, diamantul care sunt aproape normale ca mascote, mai apar banana, pipa, țânțarul (locuitorii din Komarno lăudându-se că la ei este Mosquito Capital of the World în loc să-i stârpească), cămila Sara (ce-o fi având de a face o cămilă cu Manitoba?), piatra de curling și can-ul de Coca Cola. Mă gândeam ce discuții s-ar naște în Romania dacă s-ar ridica problema alegerii unei mascote pentru fiecare oraș.

Prind o barieră unde nu stau mult și mă consider norocos deoarece pare că Manitoba are cea mai deasă rețea de căi ferate din Canada atâtea treceri la nivel am întâlnit. În rest nimic spectaculos. Ocolesc Regina și drumul începe să urce, aproape imperceptibil, cu pantă mică și lungă pe zeci și zeci de km. Spre după-masă fac o poză din mers la monumentul care anunța că de acolo începe Ontario. Îmi venea să zic „I am home”. Kenora, Dryden cu fabrica de celuloză și hârtie așezată în mijlocul orașului, după care intru în munți. Regăsesc șosele tăiate în stâncă, șerpuitoare, ca în BC, cu perete într-o parte și prăpastie în cealaltă. Aproape nici o diferență. Cu o singură excepție brazii. Cei din Ontario sunt altă specie, mai mici, mai jigăriți, mai lipsiți de maiestuozitate.

La Thunder Bay ajung aproape de miezul nopții, după un drum obositor, cu o șosea destul de neîntreținută, cu marcajele șterse făcând drumul șerpuitor tare greu de văzut pe întuneric și care ar fi durat mai mult dacă nu prindeam niște camioane care mi-au servit drept călăuză pe întuneric și după care m-am ținut cât am putut de mult. Că după un timp le pierdeam așa de repede mergeau.

Aveam rezervare la un Motel. Ca alea din filmele americane cu buget mic: din stradă intrai direct în cameră și cu o prispă suspendată la etajul superior. Acolo altă surpriză: plin de lume pe tot locul, ușile deschise la camere, indivizi bând bere pe prispa de la etaj, gălăgie etc. Îi zic ăleia de la recepție că vreau o cameră de nefumători, curată și liniștită. Întotdeauna când cer cameră la hotel menționez asta. Cu altă ocazie, la Edmonton am ajuns la hotelul unde făcusem rezervare pe internet, am uitat să zic formula magică, îmi dă camera, după care ca să fiu sigur zic deci e nefumători, curată și liniștită. O, zice, un moment, o să o schimb cu alta că aici avem o problemă: nu s-a făcut curat. Și când rezervi pe internet ăia vin cu mesaj după câteva zile și te roagă să lași o recomandare.  Care poate fi negativă.

-          Nu e liniște că băieții au căștigat nu știu ce campionat de hockey și acum celebrează.

-          Atunci nu o iau și mă duc în altă parte – mai ales că văzusem alt hotel cu vreo două străzi înainte de ăsta.

Până m-am culcat s-a făcut ora 1 iar undeva Nelly Furtado cânta de zor „Say it right”.

Dimineața am luat micul dejun inclus în preț, adică niște unt de arahide cu dulceață fără zahăr, dar cu sucraloză, care e 600 de ori mai dulce decât zahărul, o cafea slabă și fierbinte de nu puteai ține în mână paharul de carton. De la Thunder Bay la Sault Ste.Marie sunt 701 km drumul înconjurând de fapt Lacul Superior. Ca să faci drumul ăsta cu mașina ai nevoie de cel puțin 8 ore. Multe porțiuni cu peisaj montan pustiu, chiar fără semnal pentru celular sau radioul din mașină. Mă simțeam ca în BC din nou. Pe la 5 dupămasa pun benzină și mă îndrept spre punctul de trecere a frontierei, și ăla cu trafic zero la ora aia. Întrebările idioate de rigoare:

- Cetățenie?...Unde mă duc?

-Windsor, Ontario.

-Asta e în Canada. De ce mă duc în USA?

-Mă duc pe aici că drumul e mai scurt cu 1000 de km și scutesc o zi de condus și ceva benzină.

-De ce mă duc la Windsor? Că acolo am casă. De unde vin? De ce vin de acolo?

Mi-au trebuit câteva zeci de treceri peste frontieră ca să înțeleg rostul acestor întrebări. Pentru mine par iraționale pentru el nu, el încercând să înțeleagă cum stă situația. Dincolo de întrebări ei observă reacția individului de la volan, dacă ăla devine nervos, ori se bâlbâie, ori e jenat de conversație, probabil că ascunde ceva  și începe să devină dubios. De aceea răspunsurile trebuie să fie scurte și la subiect, fără glume sau ironii. Cumnatul C din Detroit, care are o pasiune pentru mașini frumoase și scumpe, fiind întrebat dacă Mercedesul cu care încerca să treacă în Canada este al lui, în loc să răspundă cât se poate de simplu „Da” s-a ofuscat zicând: „Sigur că el meu, doar nu crezi că l-am furat?” Ceea ce l-a costat scoaterea din linie și trimiterea la camera de verificare unde a fost minuțios verificat corporal, el și fiecare membru al familiei, precum și mașina, ăia demontându-i toate căptușelile interioare pentru a fi siguri că nu se ascunde nimic în spatele lor și bineînțeles uitând să le mai monteze înapoi. Nu mai vorbesc de cele două ore pierdute aiurea. Mitică obișnuia să zică ăia sunt așa de obraznici, nepoliticoși și agresivi încât întotdeauna îl fac să mă simtă ca acasă, în Romania.

Ce am în mașină? Zic: am multe, dar uite am făcut o listă cu ceea ce am. În plus am o sticlă cu apă și niște mâncare luată pe drum. Zice: - Oprește motorul și dă-mi cheile și iese afară din gheretă. Zic: am buton și pot să-ți deschid portbagajul fără să opresc. El repetă iritat: - Oprește motorul și dă-mi cheile. Îmi dau seama că am făcut o prostie, el fiindu-i frică să nu pornesc în trombă. „Of course, am vrut să fiu amabil”. Îi dau cheile, caută prin portbagaj vreo 5 minute, mă mai întreabă ce profesie am, unde am lucrat, cum se numește firma, ce făcea fabrica aia, adresa firmei etc, după care îmi dă cheile și urează o zi bună.

Trec International Bridge ce separă cele două orașe Sault Ste.Marie Ontario și Sault Ste.Marie Michigan și intru direct pe Highway 75 care merge până în downtown Detroit, pe lângă podul care duce spre Canada. Nu prea multe mașini în trafic. De fapt la un moment dat mă trezesc doar eu pe șosea. Văd niște indicatoare care zic să nu iei pe nimeni în mașină dacă vezi pe marginea drumului indivizi care fac autostopul, că sunt pușcării prin zonă și ăia s-ar putea să fie evadați.

Expresurile americane în general sunt drumuri de bună calitate. E confortabil să circuli pe ele, sunt largi, cel puțin două benzi pe un sens, dar în majoritatea drumului 3 sau 4. Stațiile de benzină așezate exact pe marginea highway-ului, nu trebuie să ieși și să mergi câțiva km până în nu știu care localitate. Pe lângă ele tot felul de fast food-uri, dacă te simți înfometat. Și marea majoritate a americanilor se simt tot timpul.

Începuse să se întunece. În Canada pe toți cei câteva mii de km parcurși nu am văzut o mașină de poliție să încerce măcar o verificare vizuală a vehiculului meu. În Michigan , în decurs de câteva ore au fost două echipaje, unul care a rulat în spatele meu pe zeci de km, iar altul care mi-a aruncat mai multe priviri din lateral vreo 10 minute, după care a accelerat și a dispărut. Trec de o zonă de trafic încet din cauza unui accident cu mai multe mașini, undeva pe lângă Saginaw. Se pare că pe express limita de viteză de 70 mile/oră (ceea ce înseamnă 112 km/oră) nu o respectă nimeni. Iar la 130-140 km la oră nici nu e de mirare că se întâmplă accidente.

După miezul nopții trec prin Flint, orașul lui Michael Moore militantul pentru controlul regimului armelor în SUA, autorul excelentului film Sico, în care compară sistemele de sănătate și cel mai prost este în SUA. America nu mai este ce a fost, mai ales după ce a picat sistemul comunist, se spune. Dar sistemul comunist a picat numai în fosta URSS, el încă există ca sistem, este în puternică expansiune, mai rău ca niciodată pentru că ăla nu mai este nici măcar comunism este altceva și anume e China.

Mă bucur să întâlnesc nume de locuri cunoscute Pontiac, Troy, Auburn Hills, ceea ce însemna că mă apropii de Detroit. În sfârșit ajung în downtown, unde expressul este în construcție. Apar mai multe semne care arată exituri spre Canada Bridge. Nu ies prea devreme ca să nu merg pe drumurile obișnuite pentru că sunt cu viteză mică, e noapte, e Detroit etc. Ratez ultimul exit pe care nu-l mai găsesc ca număr, ies afară, intru din nou pe 75, de data asta în sens invers. Ratez din nou de data asta singurul exit spre Canada Bridge, din cauza unui Tir care rula lângă mine și l-a ecranat încât l-am văzut prea târziu. Ies în Mexican Town, găsesc podul, plătesc $4.25 și trec Detroit River pe Ambasador Bridge în Canada. La ora 2 și jumătate noaptea podul e pustiu. În partea canadiană nu aș fi știut la care linie e cineva în gheretă dacă nu-mi făcea unul cu lanterna semn. Circul obișnuit de la trecerea frontierei - Ce mașină e asta? - Chevrolet Cavalier. - OK asta vede și el. De ce are cutia aia deasupra? - Mă mut și am avut nevoie de spațiu să car tot. - De unde vin? – Din British Columbia. – Ce am căutat în USA? – Am scurtat drumul ca să nu înconjur lacul. - Unde mă duc? – Tecumseh. - De ce mă duc în Tecumseh? – Acolo am casă. –Ce am în mașină? I-am dat listele. Aveam cu mine și colecția mea de monede. – Cât aur am? –N-am aur, numai argint. – În ce valoare e colecția. I-am spus un număr. – Am cumpărat ceva în USA? Alcool, tutun, arme?

Ies de la vamă, intru pe Huron Church Street și după jumătate de oră mă opresc în fața garajului casei mele, la 3 dimineața. Înăuntru e lumină, eram așteptat. Înțepenit după 18 ore de condus, am înțeles mai bine decât niciodată semnificația acelui „Home, sweet home”.

 

Istoria automobilului

                  1.

                 

                  Motto:

      „The longest journey began with a single step, not with a turn of the ignition key” – Edward Abbey

     În februarie mi s-a furat mașina...

                  

                Nu era nu știu ce mașină de lux, nici nu era din categoria mașinilor care se fură des în America de Nord. Era Chevroletul... meu. Cavalier. Era a mea.

                 

                Am cumpărat-o prin 2003, când am fost sătul de Fordul cumpărat în 2001, când am venit în Canada. Fordul devenise un coșmar: fierbea motorul în zilele fierbinți de vară din Windsor, de la serviciu până acasă. Trebuia să mă opresc, să las motorul 20 de minute să se răcească și să pornesc din nou. Un drum de 30 de minute pe mine mă costa o oră încheiată. La două zile după ce l-am cumpărat de la un arab, a murit bateria. A trebuit să cumpăr baterie nouă pentru că nimeni nu mi-a spus că puteam să-l sun pe arab și să cer banii înapoi, sau să-mi pună baterie nouă. Venisem din țară, cu o atitudine de om de la țară, ca să zic așa, cu bunul simț al omului de la țară care vine într-o țară străină, legal, ca să facă ceva durabil, serios, o carieră, sătul de șmecherașii de acasă care încercau să te tragă pe sfoară în fiecare moment pentru diferite motive și de autoritățile puse doar pe jumulit cetățeanul, oferind nimic în schimb. M-am întristat să găsesc și aici tipul ăsta. Și așa de repede. Scuzabil pentru societatea canadiană poate pentru că era arab. Pentru mine era de neconceput să sun și să cer banii înapoi, am zis am luat mașină uzată mă spăl cu ea pe cap dacă se strică. Și s-a dus bateria după doar două zile. Oricum cu Fordul e altă poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie.

                 

                Începusem naveta la Tilbury cu Radu și Adrian, conducând pe rând câte o săptămână, deci îmi venea rândul la două săptămâni, că olteanul nu conducea că îi luaseră carnetul. Puneam deci 100 km pe zi, dus – întors. Ford Taurus era o mașină mare cu motor de 3,8 litri, care consuma nu tocmai puțin. Lampa de la bord „Check engine” stătea mereu aprinsă. Într-o bună zi a început să se blocheze frâna la o roată, pe spate. Se încălzea roata de ieșea fum din ea în timp ce mergeam. Mă uitam mereu în oglida retrovizoare să văd când izbucnește în flăcări. N-a izbucnit niciodată că nu o lăsam să se încălzească așa tare. Mă opream, îi dădeam timp de răcit... Telescoapele s-au dus pe spate. S-au dus și $600. Țeava de eșapament s-a rupt, bineînțeles în drum spre serviciu, la schimbul de dupa-masă: oprit, legat cu sârmă, continuat. La mecanic s-au dus alți $300. Când am cumpărat Fordul avea 163000 de km la bord. Între timp se făcusera 200000.

                 

                Prin reclame apăruse noul model de Chevrolet Aveo, lăudată ca foarte bine cotată pentru siguranță. Probabil de către cei de la Chevrolet. Mașină mică, consum redus, numai bună pentru o navetă la Tilbury. Așa că într-o zi mă opresc la Auto Mall Tilbury, mă uit pe la mașinile noi, iese un individ pe nume Paul care mă întreabă cam ce vreau. Îi explic ce părere am eu în urma reclamelor, îi dau carnetul de conducere, el face o copie, îmi dă cheile, atârnă un număr provizoriu și încerc un Aveo nou nouț. Îmi plăcea mirosul de mașină nouă. Mașina în sine nu-mi plăcea. Obișnuit cu un motor de putere, conduceam acum o mașină cu motor de 1.6 litri. Nu demara bine, nu urca bine în pantă, ce mai ... fără vlagă rău de tot. După vreo 15 km vin înapoi și îi spun lui Paul că nu-mi place și mai vorbim altădată. El zice:

-  Uite care îi treaba de ce să iei o mașină nouă cu preț întreg, cam 17000 de dolari, când pot să-ți dau o mașina uzată la 60 la sută din preț? Am un Chevrolet Cavalier de un an cu 10 mii de km la bord. E ca nouă și cu rodajul făcut.

  Era o mașină care fusese dată în lease la o femeie în vârstă. „Mie îmi spunea tinere când vorbeam” - zicea Paul și Paul avea peste 50 de ani. Femeia plătea 3000 lease pe an ca să facă 10000 de km în condus. O fi zis că nu merită și a adus mașina înapoi.

-  Hai să văd cum merge.

 Seara i-am dat telefon și i-am dat numărul de credit card ca să ia depozitul. În câteva zile semnam actele și  umblam după asigurare ca să pot să o iau. Îmi dădeau finanțare cu dobândă destul de bună, schimbul de ulei gratis pe viața mașinii.

Cu mașina asta am făcut peste o sută treizeci de mii de kilometri. Poate nu pare mult dar aventuri au existat. Cea mai concludentă cred ca a fost drumul de patru zile din British Columbia până în Ontario, câte 10 – 15 ore pe zi de condus. În total 4700 de km prin cinci provincii British Columbia, Alberta, Saskatchewan, Manitoba si Ontario. Pe 31 martie am încheiat socotelile cu Sharon, managera de la Sandpiper Apartment din Kitimat și am predat apartamentul, am cerut semnatură că totul a fost în regulă și curat, corespunzător standardelor de predare a apartamentului, care de obicei sunt mai ridicate decât standardele de primire. Totul pentru a se găsi un motiv de reținere a garanției de câteva sute de dolari plătită la primirea apartamentului. În acea noapte ploioasă, dar fără zăpadă, am dormit la D. care era plecat în vacanță. Mașina o încărcasem cu două zile înainte cu tot ce a încăput în ea: două truse cu scule, grele, că se lăsase spatele mașinii de aproape atingea cauciucurile, haine, vase, printer, computer, aspirator etc. Îmi cumpărasem un portbagaj care se monta pe mașină, o cutie de plastic cu formă aerodinamică care se și încuia în care am pus hainele de pat, cele două cauciucuri de vară care erau mai bune din cele patru pe care le aveam, echipamentul de protecție, casca, bocancii etc. Mobilele au rămas la D. în basement și în garaj. Mi-am făcut o listă de vreo câteva pagini cu tot ce aveam deoarece aveam de trecut granița de două ori: odată la Salt St. Marie în USA și odată înapoi în Canada la Detroit – Windsor.

GPS nu aveam, că dacă nu ai serviciu nu-ți permiți să faci cheltuieli. Așa că am extras de pe internet traseele, cu intersecțiile importante, cu două – trei denumiri de exituri înainte de intersecție ca să știu când mă apropii de intersecție și să nu o ratez, și alte două – trei denumiri după ca să fiu sigur că am luat-o pe unde trebuie. GPS-ul meu au fost vreo șase pagini scrise de mână cu schițele intersecțiilor importante și cu direcțiile in care trebuia s-o iau. M-am gândit prima dată să dorm în mașină. Când am văzut cât este de căptușită am renunțat. Nu era loc să arunci un ac, nici vorbă să mă întind cumva. Și nu mai eram nici așa de tânăr. Mi-am făcut deci un orar de parcurs și rezervări la hoteluri. Majoritatea cereau credit carduri, așa că trebuia să sun până la o anumită oră în caz că voiam să anulez rezervarea, dacă nu plăteam camera ca și când aș fi fost acolo. Hinton – Alberta, Yorkton – Sascatchewan și Thunder Bay – Ontario.    

Dimineața începuse să ningă cu fulgi mari: asta mai îmi trebuia. Am salutat Kitimatul din mers că cine știe dacă aveam să mai vin vreodată pe aici și am plecat spre est. Aici începea unul din cele mai lungi highway-uri din Canada: Yellowhead Highway 3000 km. La Smithers am pus benzină, am prins vizibilitate zero din cauza zăpezii, am trecut de o alunecare de teren cu mult noroi pe șosea, noroc că drumul nu era închis. La Houston în mijlocul downtown-ului era monumentul cu cea mai mare undiță din lume, care are 18, 29 m lungime și cântărește 800 lbs (vreo 360 kg).  Nu am avut timp să mă opresc.

Până la Prince George au fost vreo 800 km. M-am oprit în mijlocul orașului, la o stație de benzină cu parcare mare, am mâncat din pachet niște sandwichuri, am pus benzină, am mers să plătesc, când am venit motorul nu a mai vrut să pornească. Ba mai mult pornea alarma, radioul, se încuiau ușile (noroc că nu mi-am încuiat cheile în mașină), numai motorul nu pornea. Ceva se întâmplase la sârme. Era vineri la ora trei și ceva după-masa. Nativul de la casă de la stația de benzină mă privea deosebit de tâmp când i-am spus că am nevoie de un shop unde se repară mașini. Noroc că un saleman de la o reprezentanță Chrysler situată la vreo două străzi mai încolo se afla prin magazin și deosebit de amabil s-a oferit să aducă niște cabluri, să o pornim și să o ducem la atelier pentru a fi pusă la computer să vedem ce s-a întâmplat. Zis și făcut. Murise bateria. De tot. Am avut eu noroc cu bateriile la mașini. Nu era nici un scurt nici unde. „Se poate rezolva simplu” – mi-a zis. S-a și rezolvat în vreo două ore cu 300 și ceva de dolari.

Pe la șase porneam din nou în trafic încercând să ies din Prince George, bucurându-mă mult prea puțin de peisaj din cauza întunericului care s-a lăsat cu repeziciune peste Ținuturile Zeilor. Am înnoptat la Hinton și traversarea Albertei mi-a luat dimineața întreagă cu vreo două ore petrecute în Edmonton, unde expresul Yellowhead trece exact prin mijlocul orașului și servește toate semafoarele și traficul nebun de acolo. La prânz am ajuns la Lloydminster, care este jumătate în Alberta și jumătate în Saskatchewan. Cum linia de schimbare a fusului orar este pe granița dintre cele două provincii, până la mijlocul orașului este oră, iar pe strada următoare este cu o oră mai mult. Același lucru se întâmplă cu prefixele telefonice și codurile poștale. În rest este un oraș mizerabil, murdar, în care am găsit tomberoanele de gunoi cu capacele încuiate cu lacătul, așa că am trebuit să car resturile de la prânzul luat în mașină  cu mine să le arunc pe drum.

Saskatchewan mi s-a părut cea mai urâtă provincie a Canadei. Peisaj de prerie, foarte orizontal, cu sătulețe răspândite la depărtare, cu drumuri neîngrijite cu gropi multe care mi-au stresat Cavalierul supraîncărcat. Pe lângă toate astea mai erau și indicatoarele aiurea. Trebuia să ajung la Yorkton, așa că eram cu ochii pe indicatoare și văd unul care zice: Yorkton 215 km. După vreo treizeci de km văd altul: Yorkton 250 km. Deci mă îndepărtez. Nu-mi dădeam seama unde am ratat cotitura că drumul nu era complicat. Oricum dacă tabla aia era motată acolo însemna că drumul merge la Yorkton. De fapt indicatorul cu 250 km nu avea ce să caute acolo, pentru că mai târziu văd altul care zice: Yorkton 190 km.

Deși Saskatchewan este o provincie bazată pe agricultură, în zona aceea industria este la putere prin extragerea și producerea de potash, Saskatchewan fiind cel mai mare exportator de potash din lume. Asta înseamnă comunități cu joburi stabile, pe termen lung, bine plătite, economie înfloritoare, mulți bani câștigați deci mulți bani cheltuiți, mașini multe și mari, în general pick-up truck-uri, magazine multe, cost al vieții ceva mai ridicat. Ce voiam să zic? Cum pedalam eu deloc liniștit din cauza drumului rău spre Yorkton, observ că mă urmărea un pick-up truck alb cu geamuri destul de fumurii ca să nu văd cine îl conducea. Zic o fi Poliția. Vede o mașină din altă provincie, poate verifică pe computer identitatea etc. Nimic anormal. Numai că după vreo 40 de minute ăla era tot în spatele meu. Cum eu mergeam sub limita de viteză toate celelalte mașini din trafic, mari sau mici, mă depășeau într-o veselie. Asta nu. O las eu și mai încet decât mergeam, o lasă și el. Accelerez eu, accelerează și el. Semnalizez că merg la dreapta, semnalizează și el. Deja începusem să mă uit prin mașină dacă aveam ceva care poate fi folosit pe post de armă, care poate fi aruncat sau cu care se poate lovi tare și cu nădejde. Nimic. Simțeam că mă încep sudorile. Mă uit în oglindă, el tot acolo. Altă soluție ar fi să încerc să fug. Cum exitul se apropia, încetinesc, ba și semnalizez fac o mișcare scurtă și continui drumul drept înainte accelerând. El la fel. Deja aprinseserăm luminile că se întuneca. Prin pustietate numai noi, că traficul se rărise. Uneori se apropia așa de mult că nu îi mai vedeam lumina farurilor. În ultima instanță m-am hotărât să sun Poliția. Mă gândeam ce să le spun, că în fond individul nu mă jenase cu nimic și drumul nu era numai al meu. Foarte posibil ca individul să fi văzut că mânuiesc telefonul mobil pentru că așa cum nu am observat când a apărut, așa nu am observat când a dispărut. De parcă a intrat în pământ.

Cu nivelul de stress diminuându-se încet, după vreo trei ceasuri, într-un final glorios, trecând pe lângă noua fabrică de ulei de floarea soarelui și rapiță, am intrat în Yorkton.

Jurnalul din British Columbia

         

 

3.

În prima zi m-am dus la serviciu cu taxiul. Venisem cu două zile înainte, știam că există autobuz local dar habar n-aveam la care din cele două stații din fața blocului trebuia să aștept. Gary a fost desemnat, spre bucuria lui, să-mi prezinte Power and Recovery Plant, unde am fost repartizat, urmând ca peste 6 luni să trec mai departe la alt departament. Deci sub incidența noastră erau cele două boilere, cel principal cam de mărimea unui bloc cu cinci etaje, iar cel auxiliar ceva mai mic, împreună cu toate instalațiile aferente. Recovery Plant însemna fabrica de pregătire și recuperare a chimicalelor folosite în proces, de la imensul cuptor rotitor care producea oxidul de calciu folosit la regenerarea soluției de sodă caustică. Soda caustică împreună cu alte câteva „condimente” formau o soluție aproape transparentă numită White Liquor care se folosea la tratarea așchiilor de lemn în niște tancuri solide numite digester unde se producea separarea ligninei de celuloză. Deci mediul nu era deloc prietenos: sodă caustică, acizi, oxid de calciu, eliminări de hidrogen sulfurat din canale și uneori din recipientele care stocau câte ceva etc.

Gary era la 30 de ani, portughez la origini, vorbitor tare cu râs molipsitor, doritor de bârfă cu orice ocazie. Toată ziua mi-a arătat fabrica. L-am întrebat de câteva ori dacă e sigur că pe mine mă plătește cineva că stau și povestesc cu el. Bineînțeles, face parte din ceea ce se numește „orientation”. Ne-am plimbat din subsol unde era un zdrobitor care făcea o gălăgie infernală măcinând zgura de la boilere, până pe acoperiș unde am stat mai mult să admirăm  peisajul că nu ploua în acel moment și poate aveam norocul să vedem vreun urs Grizzly în depărtare. N-am văzut. În zona cuptorului care producea varul nestins era cald de nu te vedeai și o atmosferă irespirabilă din cauză că praful obținut era transportat mai departe spre proces pe bandă rulantă descoperită. Gary mi-a recomandat să nu transpir că varul se stinge pe piele și produce arsuri. Bineînțeles că am transpirat instantaneu.  La etajul trei al boilerului ne-am uitat prin ferestrele de vizitare la focul imens dinlăuntru. Era poate cea mai bună analogie a realității cu iadul.

Mai târziu am plecat spre lagună. Laguna era stația de epurare a apelor uzate. Mai exact apele rezultate din procesul de producție conținând o concentrașie bună de Black Liquor (adică White Liquor plus lignină și alte elemente extrase din lemn) erau tratate biologic și chimic pentru a deveni numai bune să fie deversate înapoi în râu. Vorba vine că erau numai bune... Tratarea biologică se făcea cu ajutorul unor bacterii care trăiau în apă, vreo 9 feluri diferite, care de care mai feroce și mai teribile pentru organismul uman provocând boala care distruge țesuturile. Unul dintre tehnologi care s-a înțepat din greșeală într-o sârmă din apă și nu a acordat atenția cuvenită, era o înțepătură doar, a făcut în câteva ore ceea ce doctorii aici numesc „Flesh eating disseas” și a trebuit să fie transportat de urgență la Vancouver unde mâna infectată a fost pur și simplu ciopârțită pentru a curăța mușchiul care murea cu o viteză demna de filmele SF. Plecând de la acel caz, lucrurile s-au aprins, lumea învață din greșeli, alt caz nu a mai fost înainte și nimeni nu știa că este posibil să se întâmple așa ceva, măsurile de protecție au fost create imediat, s-a trasat o clară atitudine față de negreala din bazine, adică nu era voie sub nici o formă să-ți atingă pielea. În caz că acest lucru se întâmpla, urma transport urgent la serviciile medicale și spalarea zonei timp de o jumătate de oră, apoi monitorizare pentru nu știu câte zile.

Pentru ca bacteriile să trăiască temperatura apei se menținea la 14˚C, așa că în timpul iernii, când era frig afară, pe lagună domnea timp de patru luni, din noiembrie până în martie, o ceață deasă care puțea îngrozitor, dând peisajului aspectul acela de film horor, în care urma ca un monstru, să zicem marin, ar urma să apară din apele întunecate la propriu.

Bazinele erau betonate iar orice descindere la echipamentele din bazine se făcea cu ajutorul unei ambarcațiuni vechi de vreo 40 de ani, mare și grea, de metal, cu motor Diesel în cală. Deasupra pe punte, pe lângă scaunul căpitanului, avea două dulapuri mari, în laterale, pentru scule, aparate etc, iar a partea din spate erau depozitate parâmele, căngile, lanțurile și alte chestii marinărești. Deoarece laguna ținea de zona noastră, bineînțeles că a trebuit să învăț să conduc barca. Excitant, mai ales când te trezești că trebuie să oprești și chestia aia pe apă nu are frâne.   Totuși nu am lovit niciodată nici un gard despărțitor sau malul betonat ca alții. Activitatea asta marinărească a mai însemnat pentru mine necesitatea specializării în noduri. Nord americanii au câteva zeci de noduri marinărești, câteva noduri de folosință uzuală, alte câteva zeci folosite exclusiv în pescuit etc.

Pe apa lagunei pluteau echipamentele care aruncau apa în sus pentru aerare și altele care aveau un rotor scufundat și agitau apa în diferite direcții. Aerisitoarele erau montate pe niște donațuri de metal, de vreo 3 metri diametru, ancorate cu cabluri de stâlpi și când funcționau arătau ca niște fântâni arteziene. Când iarna era mai grea înghețau total și deveneau niște blocuri de gheață.

Laguna, din punct de vedere a protecției muncii, crea furtunoase discuții de fiecare dată când echipa trebuia să descindă pe ape, iar în timpul iernii echipamentele se defectau des, echipele trebuiau să intervină des și niciodată nu era clar în caz de scufundare a bărcii care ar fi fost cel mai bun și mai rapid plan de intervenție pentru a salva pe cei de pe barcă, care între timp s-ar fi bălăcit în apele mâloase întunecate, pline cu bacterii feroce.

Cu toate acestea, în primăvară un stol de vreo 50 de rațe sălbatice veneau din sud și sălășuiau pe lagună întreg sezonul, scoteau pui care creșteau acolo zbenguindu-se nestingheriți  în apele mortale pentru ființa umană atât de vulnerabilă uneori. Bineînțeles că întreg stolul după un timp își schimba culoarea din cauza negrelii și a mâlului care uneori se ridica bolborosind și duhnind a hidrogen sulfurat. Iar după ce se înegreau nu mai prezentau nici un interes pentru vulpile și coioții care mereu dădeau târcoale.