1.
În British Columbia am ajuns într-un mod ciudat. Îmi căutam serviciu, am primit layoff[1] de la Mahle Filter Systems Tilbury[2], undeva prin Decembrie 2007. Am aplicat pentru Unemployment Benefit, la șfârșitul lui iunie m-au chemat înapoi pentru o săptămână, în schimbul de noapte și am lucrat și overtime sâmbăta seara. Dimineața când am terminat schimbul aveam pană pe roata din dreapta față. Asta nu avea nimic de a face cu Mahle și faptul că mă puseseră pe liber, o menționez așa ca idee ca să-mi aduc aminte din nou de ticăloșia obiectelor. Am petrecut trei ore în Tilbury să-mi fac pana.
De atunci nu am mai auzit de ei până în 2010 când mi-am luat lichidarea de
acolo și am ieșit din evidențele lor. Mi-au dat, cu bucuria că scapă de încă
unu, vreo $5000 sau $6000 severance pay[3]
care din cauza taxelor canadiene au devenit 3000 în mână. Așa ca în 2008 am tot
trimis la resumeuri. Cum în Windsor nu se mai întâmpla nici o sfârâiala și cum
toate resumeurile care le-am trimis, nu
numai in Windsor ci în tot Ontario, rămâneau fără nici un raspuns de parcă le
aruncam la coș, am zis hai să încerc să trimit și în celelalte provincii, să văd
dacă voi avea vreun răspuns de undeva. Vorba lui Mănoiu- După un timp începi să
crezi că ceva nu e în regulă cu tine de nu te bagă nimeni în seamă și nu-ți
răspunde nimeni.
La una din agenții pe nume Roevin,
de undeva de prin Calgary sau Edmonton, am găsit că le trebuiau vreo trei sau
patru poziții exact din specializarea mea și am zis că nu se poate să fiu
ignorat și în cazuri din astea de așa mare cerere. Una din astea trebuie să o
iau, nu se poate să nu o iau. Am trimis resumeul și după foarte scurt timp am
primit răspuns că serviciul este in Kitimat, BC și ei mă sfătuiesc să studiez puțin
harta să văd cam unde este localitatea asta și să încerc să vizitez puțin
websiteul localității respective. Am făcut treaba asta, era în nordul BC,
undeva la vreo 1300 – 1400 km de Vancouver, ceea ce însemna că excursiile de
weekend erau excluse, un drum până la Vancouver ar fi însemnat cel puțin 2 zile
dus și 2 întors. Am zis că nu mă duc acolo pentru excursii așa că le-am trimis
răspunsul:
- Da am verificat pe hartă, dați-i
drumul .
La care mi s-a trimis al doilea email:
„totuși mai verifică odată pe hartă unde e localitatea”. Ce Dumnezeu se întâmplă?
Am mai verificat odata și nu vedeam nimic, din ceea ce cred că ei ar fi vrut să
văd. Roevin, prin agenta Debra, cu un puternic accent englezesc dar probabil
filipineză, a trimis resumeul firmei, ei au stabilit un interviu telefonic,
care le-a plăcut și deci au vrut să mă duc pentru interviul față în față. Ca
orice firmă cu ștaif din West, că aici majoritatea sunt cu ștaif, voiau să vin
cu nevasta, să vadă și ea orașul, locurile, să ne uităm ce apartamente de
închiriat găsim, sau ce case de cumpărat, ce mai era o întreagă strategie de
captare de noi oameni.
Kitimat era un târgușor, town nu city, la capătul drumului, unde începea
Highwayul 37 adică „The Gateway to
Alaska” cum scria pe o tablă la ieșirea din localitate. Semnul orașului era un
fulg de zăpadă, confecționat din aluminiu, de vreun metru și jumătate, donat de
Alcan orașului și postat la vreo 2 km înainte de intrarea în oraș. Când l-am
văzut prima dată am înțeles instantaneu de ce Debra mi-a cerut de două ori să
caut informații despre oraș mai întâi. Aici ploua și/sau ningea, conform
statisticilor, aproximativ 280 – 300 zile dintr-un an. Curenții calzi și umezi
de peste ocean ajung în contact cu aerul rece al muntelui. În niște ani a luat recordul la cantitatea de
precipitații. În timpul verii e doar umed, înnorat și enervant. Iarna în schimb
primăria are de rezolvat curățirea drumurilor în urma unor ninsori consistente,
uneori de câte 24 de ore neîncetat. Cât am stat eu acolo am prins de două ori
câte 50 – 60 cm de zăpadă peste noapte. De-alung
timpului comunitatea și-a pus la punct un serviciu de curățire a drumurilor,
probabil de invidiat de către orice altă municipalitate de oriunde din lume. Se
lucra 24 de ore și 7 zile cu o eficiență (printre puținele servicii cu
adevărat eficiente din acest colț de
lume) demnă de NASA: la ora 12 cel
târziu, la amiază, toate drumurile inclusiv cele secundare și terțiare erau
curățate. Drumurile principale erau rașchetate încontinuu de utilajele de
curățat. Deși cantitatea de ninsoare cocheta cu recordurile mondiale, școlile
nu au pierdut niciodată vreo zi de cursuri. De multe ori mă gândeam cât de mult
ar avea ai noștri, din Romania, de învățat de la primăria din Kitimat cum se
curăță drumurile iarna, pentru că pe noi iarna ne ia pe neașteptate în fiecare
decembrie și blochează sute de mașini pe drumurile țării și face inaccesibile
zone întregi.
Dincolo de acest neajuns, locurile
erau într-adevăr extraordinare. Cum
intrai în oraș, în stânga se vedea Canalul Douglas care venea din Pacific, cu
somoni, care vara urcau cu sutele pe râurile locale unde îi așteptau urșii Grizzly
pentru nemaipomenitul festin anual. În unele locuri s-au amenajat podiumuri
speciale, cu balustrade și bănci, de unde se putea observau în liniște și
pentru multe ore uriașele animale pescuind somonii de 10 – 15 kg. În dreapta la câțiva km se înălța Muntele Elizabeth
, 1886 m (6188ft) cu ghețarul veșnic pe culme.
Imaginea era de basm. British columbienii numesc acestă provincie „Ținutul
zeilor”. Exagerarea nu e deloc exagerată.
Și mirosul...
Când am coborât cu Ariama din avion la Terrase am simțit mirosul de rășină,
rumeguș, pădure de brad, miros de munte și pădure. Ploua, era frig, cam 14
Celsius. În august. În Windsor erau 30 și noi veniserăm cu câte un pulovăr,
total insuficient, așa că a doua zi, pentru că nu aveam nimic în program, am
mers să cumpărăm ceva haine mai groase. Că era un program. Pe ore, începând de
dimineața când trebuia să luăm breakfastul cu o anume persoană de la Camera de
Comerț, care urma apoi să ne arate orașul, cu cele doua puncte de atracție
turistică The Giant Spruce și Cascada. Apoi centrul cu tentativa de Mall în
care erau un fel de Zeller, un Dollar Store, o cafenea în care își făceau
veacul în fiecare zi nativii, un Liquor Store a cărui owner era tot un nativ,
un magazin cu cărți si electronice, a cărui owner, un individ cam de vârsta
mea, era un fost împătimit al
sporturilor extreme din zonă, adică zbor cu parafanta, condus quadul pe teren
accidentat etc. Și avusese un accident iar acum era liniștit, deschisese bussinessul
ăla, el și nevastă-sa, care se uita urât la mine întotdeauna când vizitam
magazinul lor de 5 metri pe 5 metri, deși nu eram indian, că și la ăia se uita
urât.
Seara am luat masa cu un superintendent cu nevastă-sa, sora medicală la
spitalul cel nou din localitate, un inginer Fred și Chris Howe de la Resurse
Umane. Conversații, aperitive, întrebări despre mine, despre Ariama, despre
copii, Gordon Bleu nereușit și chestii cu pește, vin, cum e România? Ce mașini
sunt pe acolo?, bere, Fred auzise de Skoda și Moskvici, dar de Dacia nu,
deserturi dulci, prea dulci... etc. Totul plătit de companie. Numai pe biletele
de avion dăduseră $3000. Mi-au rezervat mașină ca să avem cu ce să ne mișcăm.
Toyota Prius. M-am simțit important când m-am urcat la volan prima data, că nu
mai condusesem Toyota până atunci, după care m-am desumflat, că urca cu greu
dealurile, încetinea, motor mic, nu mi-a plăcut în final.
Interviul a fost în camera de ședințe cu patru persoane, doi
supraintendenți de la Maintenance, apoi Fred și Chris. Vreo oră și jumătate.
După care au urmat testele de inteligență, memorie, logică, sesizarea
esențialului, a diferențelor, atitudini în condiții specifice etc. Vizitarea
fabricii cu Fred. Întâlnirea cu managerul fabricii. După-masa vizita medicală
și testul fizic, în oraș la doctorul chinez agreat de fabrică.
Kitimat avea în 2008 cam opt mii de locuitori. Industria locală era
reprezentată cu mândrie de cele două fabrici care mai funcționau din cele trei
care existau: Eurocan - fabrica de celuloză și hârtie, Alcan - fabrica de
aluminiu și fabrica de metanol care era închisă de vreo doi ani. Cele două
fabrici rămase în funcțiune erau întreaga viața industrială și civilă a întregii
comunități, majoritatea celor apți și doritori de muncă lucrau acolo, chiar și
destui din Terrase care navetau cei 65 km care despărțeau cele două localități. Eu eram al treilea român
din istoria Kitimatului. Primul era unul din dentiștii orașului, cel care avea
să devină bunul meu prieten D., celălalt fusese un inginer care a locuit în
oraș vreo doi ani după care a plecat undeva în sud. La vreo trei zile după ce
am început lucrul intru la washroom și Dante filipinezul zice altuia care se
spăla pe mâini:
- This
is the Romanian. Say something in Romanian[4].
La care ăla replică: „ Bună ziua. Ce mai faci?”
Veijo era finlandez și lucrase prin anii 1970 în România la construcția
fabricilor de hârtie de la Dej și Turnu Severin. Ce mică era lumea! Își mai aducea aminte încă vreo 200 de
cuvinte în românește, printre care bineînțeles „țuică”, „p*** mă-tii” și alte
chestii colorate. Om de treabă, cu multe amintiri plăcute din România, cu o
anumită nostalgie chiar după acea perioadă, nu sunt sigur dacă legată de
tinerețile lui sau de frumusețea locurilor și de realitățile acelor timpuri.
Din respect pentru Veijo și pentru cineva care știa ceva în limba română, am
învățat și eu câteva fraze în finlandeză, așa că în așteptarea meetingului de
dimineață când apărea Veijo și-mi striga în gura mare “Bună di-mi-neața!”, eu îi răspundeam „Hivaa
huomenta!”, spre uimirea celorlalți.
[1] Layoff (en.) – concedierea temporară sau
permanentă a personalului unei companii.
[2] Mahle Filter Systems fusese până în
februarie 2007 Siemens, companie germană la origine. Producător de echipament
electronic industrial, în Windsor și Tilbury, Siemens avea doua fabrici care
făceau piese de plastic pentru motoarele GM, Ford și Chrysler. Căderea liberă a
industriei de automobile declanșată prin anii 2004 – 2005 a convins capii
companiei să vandă fabricile care produceau altceva decât echipament
electronic, mai ales cele care produceau piese pentru automobile, chiar dacă
ele erau de ultimă tehnologie. Așa că fabrica din Windsor a fost închisă
definitiv iar cea din Tilbury a fost vândută unei alte companii germane Mahle.
[3] Severance pay (en.) – sumă de bani
prevăzut de lege să fie plătită de angajator angajaților concediați din motive
pentru care angajatorul nu se face totuși responsabil.
[4]
Ăsta e românul. Zi ceva în românește (en.).
No comments:
Post a Comment