Privesc cum ninge în ianuarie și nu pot crede că într-o astfel de lună rece s-a născut poetul care a scris atât de “cald” , sensibil si emoționant. Poate ceva esoteric a influențat destinul lui, ceva desprins din iarna grea a Moldovei anilor 1850. Ce anume? Oare zborul fulgilor de nea aproape orizontal mânat de aripile crivățului? Poate, doar ca simbol al existenței lui scurte și intense. Gaston Bachelard definea zborul și focul ca fiind două lucruri corespondente, identice, unul în planul dinamicii și unul în planul materiei, la fel de enigmatice. Zborul este plasma visului. Iar visele lui Eminescu au ars, intens și mult prea scurt pentru necesitățile unei lumi nepregătite pentru un Luceafăr atât de strălucitor.
Geo Dumitrescu își începea una din poeziile închinate Poetului cu versul: “Eminescu n-a existat!”. A existat numai o țară frumoasă la marginea Marii Negre și niște oameni harnici și viteji care și-au dus istoria cu greu până azi, și o duc la fel de greu în continuare. Și au mai exista niște plopi, fără soț la număr, și niște codrii și multe alte lucruri extraordinare pentru un rătăcitor pe alte meleaguri decât cele natale. Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-au spus simplu: Eminescu. Înclin să cred că Eminescu nu s-a născut în acea lună rece de ianuarie. El a existat acolo din totdeauna, sufletul lui hoinărind prin pădurile Moldovei, prin târguri, printre oameni. “Fiind băiet păduri cutreieram.” El nu a fost și nu este o entitate aparte, confundându-se cu tot ce “mișcă în țara asta/ Râul, ramul”, crescând odată cu copiii noștri și cu dragostea de patrie. Aerul respirat de animalele pădurilor, zborul acvilelor din munți, șuierul crivățului, susurul apei conțin toate câte ceva din Eminescu.
Din când în când spiritul lui a luat formă umană și atunci l-au întâlnit Maiorescu și Creangă și Veronica Micle. Și atunci a scris câte ceva lăsându-ne câte o amintire de neuitat: Luceafărul, Lacul, Somnoroase păsărele, Floare albastră, Revedere, Glossa etc. Atunci a încercat și el acea stare a spiritului care este Dragostea, puternică și arzândă pentru tot ce ne înconjoară, care nu avea să-l mai părăsească niciodată. Dumnezeu, din dragostea lui pentru oameni, i-a dat lui Eminescu o picătură puțin mai mare. El a văzut cu ochii sufletului ceea ce alții nu numai că nu puteau să vadă dar nu au știut nicicând unde să se uite. Prezentul vieții lui, nemeritat de scurt, a devenit imens cuprinzând o parte din istoria noastră, pe care a văzut-o și ne-a povestit-o în câteva Scrisori, atât de actuale.
Niciodata însă o societate nu a știut să-și aprecieze talentele în timpul vieții. Oferindu-i o viată de mizerie, plăpândă ca flacară unei candele în vânt, lumea materială l-a înghițit, prea deranjată de vâltoarea spirituală creată de el. Nu a fost și nu este ușor într-o cultură cu tendințe să aibă loc și “Sărmanul Dionis” sau “Împărat și proletar”. Cu toate acestea, in dragostea-i nemarginită ce lucruri minunate a putut dori societații care, atunci, l-a ignorat: “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/…/Viața în vecie, glorii, bucurie,/Arme cu tărie, suflet românesc,/Vis de vitejie, fală și mândrie/ Dulce Românie, asta ți-o doresc!”
Totuși a mai existat ceva: un om cu numele lui Eminescu. O piatră de marmură în cimitirul Bellu din București, ne spune acest lucru. Dar peste toate a existat spiritul lui Eminescu, care nu s-a născut și nu a murit odata cu omul. El există pretutindeni în ținuturile dintre Carpați și mare, a existat din totdeauna. Cândva Eminescu spunea: “Nu credeam să-nvăt a muri vreodată” și se ruga “Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.
Ruga Poetului nu a fost ascultată: Dumnezeu ni l-a lăsat pe Eminescu nouă! Spiritul lui este viu printre noi…
Copyright: Mircea Olariu
