Așa cum spunea
poetul Marin Sorescu poate că Eminescu nu a existat.
Pentru mine însă a
existat o poză în cărțile de limba română, a unui tânăr veșnic îndrăgostit de
Veronica, de plopii fără soț, de lacul codrilor albastru, tânăr care nu credea
că o să învețe a muri vreodată și care mi-a devenit brusc și definitiv prieten
când am citit prima dată Scrisorile și Sărmanul Dionis.
A mai existat
țara din care venim cu toții, țara de humă și piatră, cu dealuri și munții pe
care mi-am tocit bocancii și am transpirat cărând echipamentul în armată. Țara
cu râuri și cu păduri în care sălășuiau mistreții cu colți de argint. A existat
ploaia care, în aplicații, deși uneori ne uda până la piele cântam de cele mai
multe ori din tot sufletul „Iancule mare”
simțind mai mult ca niciodată că aveam o țară, a noastră, căreia Eminescu îi
dorea, așa cum de altfel noi toți îi dorim, după ce am plecat poate mai mult ca
niciodată, viitor de aur și mult suflet românesc și ne doare că lucrurile nu
merg cum trebuie.
Au existat apoi locurile
și vremurile copilăriei fericite cu râul în care ne scăldam în verile toride,
cu dealul Cucăi pe care ne dădeam cu sania iarna, iar toamna culegeam ciuperci
și butuci pentru foc. Corcodușul din colț și casa veche de chirpici cu gardul
pe care mă urcam să văd cirezile de vite trecând spre pășune.
A existat satul
acela din Ardeal cu dramele și împlinirile lui, apoi casa nouă, construită cu
greu de părinții mei, în care am crescut, am mers la școală, m-am îmbolnăvit de
bolile copilăriei, am trăit bucuriile și fanteziile vârstei. Aceeași casă în
care s-au stins părinții mei și au început copiii mei să crească.
A existat acel
câine, care a supraviețuit până a ajuns la noi, cules de copii de pe marginea
râului și a supraviețuit după aceea după ce a fost abandonat departe de casă
pentru a nu se mai putea întoarce, pentru că nu mai locuia nimeni acolo. Și
care ne-a recunoscut după ani de zile, pe străzile orașului bucurându-se că ne
regăsește, deși el avea altă casă, altă familie, altă mașină roșie în curte și
alți doi copii ca și ai mei cu ani înainte.
Au existat anii
liceului cu mirosul inconfundabil de cărți vechi al bibliotecii și castanii din
curte sub care am început să scriu primele versuri. Apoi anii studenției, cu
exuberanțele lor, de multe ori nesăbuite, cu bucuriile aproape cotidiene ale
plăcerii exacerbate de a te autodepăși, de a descoperi infinitul lumilor
interioare și de a concepe și a realiza necuprinsul lumii exterioare, de a
lupta cu realitatea și mai ales cu mult mai de temutul inamic: tu însuți.
A existat noaptea
aceea de decembrie, trei zile înainte de Crăciun, petrecută în vila de la
Păltiniș cu Constantin Noica încercând să ne învingem disperarea și să
descoperim apoteoza viitorului. Au existat traducerile din Steiner, Cartea
Transformărilor, lecturile lui Eliade și toată literatura ștințifico fantastică
a acelor vremi. Discuția pe teme biblice, în debaraua cinematografului Patria,
printre mături si găleți, cu Ioan Alexandru, între două spectacole. Au existat
nopțile lungi petrecute cu Ilie Măduța disecând literatura română, citind din
Rilke, Heidegger și „Colină din Ardeal”
de Păunescu. Au existat cenaclurile Flacăra cu nebunia lor întreținută de acei
frumoși nebuni ai marilor orașe.
A existat marea de
la marginea țării, cu plajele ei așa cum erau ele atunci, cu valuri, cu apa
sărată din care era greu să-i mai scoți afară pe copii. Ținuturile Vrancei, mai frumoase
ca niciodată când am trecut noi pe acolo; Dobrogea cu struguri la marginea drumului; mănăstirea Cozia unde Mircea în
somnul lui își împarte visele cu Oltul; Bucureștiul cu muzeele lui și cimitirul
unde ne-am dus să dăm câte o floare lui Marin Preda, Nichita, Coșbuc, Labiș...
și bineînțeles Luceafărului.
„Și pentru că
toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume/ Un singur nume”
Le-am spus și eu
simplu...
Eminescu.
©Cammo
No comments:
Post a Comment