Jurnalul din British Columbia

         

 

3.

În prima zi m-am dus la serviciu cu taxiul. Venisem cu două zile înainte, știam că există autobuz local dar habar n-aveam la care din cele două stații din fața blocului trebuia să aștept. Gary a fost desemnat, spre bucuria lui, să-mi prezinte Power and Recovery Plant, unde am fost repartizat, urmând ca peste 6 luni să trec mai departe la alt departament. Deci sub incidența noastră erau cele două boilere, cel principal cam de mărimea unui bloc cu cinci etaje, iar cel auxiliar ceva mai mic, împreună cu toate instalațiile aferente. Recovery Plant însemna fabrica de pregătire și recuperare a chimicalelor folosite în proces, de la imensul cuptor rotitor care producea oxidul de calciu folosit la regenerarea soluției de sodă caustică. Soda caustică împreună cu alte câteva „condimente” formau o soluție aproape transparentă numită White Liquor care se folosea la tratarea așchiilor de lemn în niște tancuri solide numite digester unde se producea separarea ligninei de celuloză. Deci mediul nu era deloc prietenos: sodă caustică, acizi, oxid de calciu, eliminări de hidrogen sulfurat din canale și uneori din recipientele care stocau câte ceva etc.

Gary era la 30 de ani, portughez la origini, vorbitor tare cu râs molipsitor, doritor de bârfă cu orice ocazie. Toată ziua mi-a arătat fabrica. L-am întrebat de câteva ori dacă e sigur că pe mine mă plătește cineva că stau și povestesc cu el. Bineînțeles, face parte din ceea ce se numește „orientation”. Ne-am plimbat din subsol unde era un zdrobitor care făcea o gălăgie infernală măcinând zgura de la boilere, până pe acoperiș unde am stat mai mult să admirăm  peisajul că nu ploua în acel moment și poate aveam norocul să vedem vreun urs Grizzly în depărtare. N-am văzut. În zona cuptorului care producea varul nestins era cald de nu te vedeai și o atmosferă irespirabilă din cauză că praful obținut era transportat mai departe spre proces pe bandă rulantă descoperită. Gary mi-a recomandat să nu transpir că varul se stinge pe piele și produce arsuri. Bineînțeles că am transpirat instantaneu.  La etajul trei al boilerului ne-am uitat prin ferestrele de vizitare la focul imens dinlăuntru. Era poate cea mai bună analogie a realității cu iadul.

Mai târziu am plecat spre lagună. Laguna era stația de epurare a apelor uzate. Mai exact apele rezultate din procesul de producție conținând o concentrașie bună de Black Liquor (adică White Liquor plus lignină și alte elemente extrase din lemn) erau tratate biologic și chimic pentru a deveni numai bune să fie deversate înapoi în râu. Vorba vine că erau numai bune... Tratarea biologică se făcea cu ajutorul unor bacterii care trăiau în apă, vreo 9 feluri diferite, care de care mai feroce și mai teribile pentru organismul uman provocând boala care distruge țesuturile. Unul dintre tehnologi care s-a înțepat din greșeală într-o sârmă din apă și nu a acordat atenția cuvenită, era o înțepătură doar, a făcut în câteva ore ceea ce doctorii aici numesc „Flesh eating disseas” și a trebuit să fie transportat de urgență la Vancouver unde mâna infectată a fost pur și simplu ciopârțită pentru a curăța mușchiul care murea cu o viteză demna de filmele SF. Plecând de la acel caz, lucrurile s-au aprins, lumea învață din greșeli, alt caz nu a mai fost înainte și nimeni nu știa că este posibil să se întâmple așa ceva, măsurile de protecție au fost create imediat, s-a trasat o clară atitudine față de negreala din bazine, adică nu era voie sub nici o formă să-ți atingă pielea. În caz că acest lucru se întâmpla, urma transport urgent la serviciile medicale și spalarea zonei timp de o jumătate de oră, apoi monitorizare pentru nu știu câte zile.

Pentru ca bacteriile să trăiască temperatura apei se menținea la 14˚C, așa că în timpul iernii, când era frig afară, pe lagună domnea timp de patru luni, din noiembrie până în martie, o ceață deasă care puțea îngrozitor, dând peisajului aspectul acela de film horor, în care urma ca un monstru, să zicem marin, ar urma să apară din apele întunecate la propriu.

Bazinele erau betonate iar orice descindere la echipamentele din bazine se făcea cu ajutorul unei ambarcațiuni vechi de vreo 40 de ani, mare și grea, de metal, cu motor Diesel în cală. Deasupra pe punte, pe lângă scaunul căpitanului, avea două dulapuri mari, în laterale, pentru scule, aparate etc, iar a partea din spate erau depozitate parâmele, căngile, lanțurile și alte chestii marinărești. Deoarece laguna ținea de zona noastră, bineînțeles că a trebuit să învăț să conduc barca. Excitant, mai ales când te trezești că trebuie să oprești și chestia aia pe apă nu are frâne.   Totuși nu am lovit niciodată nici un gard despărțitor sau malul betonat ca alții. Activitatea asta marinărească a mai însemnat pentru mine necesitatea specializării în noduri. Nord americanii au câteva zeci de noduri marinărești, câteva noduri de folosință uzuală, alte câteva zeci folosite exclusiv în pescuit etc.

Pe apa lagunei pluteau echipamentele care aruncau apa în sus pentru aerare și altele care aveau un rotor scufundat și agitau apa în diferite direcții. Aerisitoarele erau montate pe niște donațuri de metal, de vreo 3 metri diametru, ancorate cu cabluri de stâlpi și când funcționau arătau ca niște fântâni arteziene. Când iarna era mai grea înghețau total și deveneau niște blocuri de gheață.

Laguna, din punct de vedere a protecției muncii, crea furtunoase discuții de fiecare dată când echipa trebuia să descindă pe ape, iar în timpul iernii echipamentele se defectau des, echipele trebuiau să intervină des și niciodată nu era clar în caz de scufundare a bărcii care ar fi fost cel mai bun și mai rapid plan de intervenție pentru a salva pe cei de pe barcă, care între timp s-ar fi bălăcit în apele mâloase întunecate, pline cu bacterii feroce.

Cu toate acestea, în primăvară un stol de vreo 50 de rațe sălbatice veneau din sud și sălășuiau pe lagună întreg sezonul, scoteau pui care creșteau acolo zbenguindu-se nestingheriți  în apele mortale pentru ființa umană atât de vulnerabilă uneori. Bineînțeles că întreg stolul după un timp își schimba culoarea din cauza negrelii și a mâlului care uneori se ridica bolborosind și duhnind a hidrogen sulfurat. Iar după ce se înegreau nu mai prezentau nici un interes pentru vulpile și coioții care mereu dădeau târcoale.

 

Jurnalul din British Columbia

 2.

Așa cum există o ticăloșie a obiectelor care face să nu le găsești atunci când ai mai mare nevoie și le cauți în disperare, sau care face nasturele să se rupă când te pregătești să ieși din casă, deja în întârziere pentru un interviu important, tot așa există o ticăloșie a locurilor. Atunci când nu ești vizitator, deci cu statut neutru într-un fel, locurile în care ajungi dintr-un anumit motiv și te pregătești să locuiești acolo, nu te primesc  și nu-ți crează de cele mai multe ori o experiență pozitivă. Pur și simplu lucrurile nu se leagă, nimic nu merge cum trebuie. Discomfortul și experiențele negative sunt puse pe seama stresului, a dificultăților de adaptare etc. Dincolo de toate acestea este de fapt ticăloșia locurilor. Am suportat cel puțin patru mutări majore în viața mea, din care una a fost din România în Canada și am constatat fenomenul de fiecare dată. Prin tradiție, noi românii suntem înrădăcinați, ne mutăm greu de la un loc la altul, ne atașăm de locul unde trăim, ne confundăm cu el la un moment dat și aproape nu putem concepe să ne mutăm în altă parte.  Nord americanii sunt altfel: pentru ei mutatul dintr-un loc în altul, atunci când se necesită este perfect normal, uneori chiar interesant pentru că aduce ceva nou. Un occidental schimbă câteva domicilii într-o viață, destul de multe servicii, nu mai vorbesc de mașini sau alte obiecte din astea care devin obiecte de puțin mai îndelungată folosință. În 11 ani de când sunt în Canada am lucrat în nu mai puțin de șapte companii diferite. Cel mai mult am lucrat la Siemens, 4 ani, și cel mai puțin patru ore, după care am plecat.

Impactul cu Kitimatul nu a fost plăcut deloc. În acel început de octombrie când mi-am început activitatea acolo, a plouat fără întrerupere trei săptămâni. Mărunt și mocănește. După care a început să ningă. Firma a plătit o companie să-mi mute mobilele din casă, mașina etc. Se presupunea că mă mut cu toată familia și cu tot ce am. Biletele de avion plătite tot de firmă plus apartament mobilat plătit pentru 15 zile. Am ajuns seara pe la 8 și am luat autobuzul de la aeroport. Am fost singurul călător. Trebuia să mai vină unul dar n-a venit. Șoferul mi-a spus. Știa. Ne aștepta. M-am dat jos în fața stație Esso. Am intrat, am întrebat de numărul de telefon de la taxi, am sunat. După un timp a apărut un nativ cu o mașină care mirosea specific, mi-a pus valizele în portbagaj peste leviere, cricuri și chei tubulare, a cerut cash și m-a lăsat în fața blocului Sandpiper. Apartamentul mirosea, mobilele erau vechi, plapuma era pătată și murdară. Aveam în schimb farfurii și tacâmuri.

Compania care îmi transporta lucrurile mi-a promis că mi le aduce în 19 zile. Care s-au făcut 25. Asta nu conta, conta doar ce scria în reclamă și anume că ei „fac împachetarea profesională a ceea ce au de mutat”. Adică înveleau în niște huse cu fermoar tot ce era de transportat. Ca să nu se zgârie. Mașina nu a putut fi pusă în husă așa că mi-au zgâriat-o. Pe bara din față stânga și aripa din aceeași parte. Probabil că o frecaseră când au descărcat-o de pe TIR. Când m-am dus să o iau, o parcaseră cu fața la perete ca să nu observ. Înainte de a intra în office, am dat o tură împrejurul mașinii. Am observat și am simțit că îmi crește adrenalina. Cu tipul de la office deja avusesem câteva meciuri telefonice pe tema întârzierii. Am completat un complain, ei au cerut trei estimări de la trei companii diferite pentru repararea defectului, în cazul ăsta vopsirea mașinii, în final am cerut $400. I-am primit după vreo lună, deși mașina nu am mai vopsit-o niciodată.

Viața fără mașină a fost execrabilă. Canada e o țară imensă unde mașina a devenit ceva indispensabil. În Ontario, în Windsor unde industria de mașini a fost în floare pentru probabil 100 de ani, s-a creat în mod voit și cu scop necesitatea fiecarui  locuitor de a cumpăra mașină: în felul acesta se susținea industria auto. Transportul în comun în Windsor aproape nu există iar orașul se întinde pe mai mult de 30 km de la un capăt la altul. În Kitimat groceries store-ul era la vreo 4 km de bloc, în downtown. Asta însemna vreo 40 de minute de mers. Pe ploaie. Venitul înapoi cu plasele era și mai distractiv. Destul de aproape de bloc era o stație de autobuz. Transport în comun mai bun decât în Windsor. Orarul însă era aiurea, din oră în oră, în weekend mai rar. Plus $2.50 biletul. Nu era nu știu ce doi dolari și 50 cenți, dar banii trebuiau puși într-un dispozitiv automat, numai în monede de $1 și 25 cenți. Dispozitivul aprindea un bec verde pe bord, dacă suma era corectă sau unul roșu, dacă nu era de ajuns ceea ce declanșa întrebările șoferului. Cele mai mari greutăți le-am avut cu procurarea mărunțișului că la magazine nu voia nimeni să schimbe bani dacă nu cumpărai nimic. La bancă nu mă băga nimeni în seamă că nu aveam cont la băncile din localitate iar banca mea, President’s Choice, nu exista în acel loc.  Până la serviciu erau vreo 8 km. Autobuzul făcea turul, ajungea în downtown unde mai stătea vrei 10 minute și apoi pleca mai departe spre zona industrială. Deci lua vreo 35 – 40 de minute toată excursia. În autobuz eu, Wes, Pablito și încă vreo doi de la Alcan. Primii doi lucrau la Eurocan și habar nu am de ce le placea să meargă cu autobuzul. În weekenduri pe autobuz circulam doar eu și nativii, că ăștia oricum nu plătesc pentru transportul în comun, arată doar șoferului legitimația de First Nation  și în plus pot folosi autobuzul și în stare de euforie după droguri sau alcool.

Chestia cu First Nation este o poveste întreagă, pe care o voi aborda cu altă ocazie. Pe scurt au și  canadienii țiganii lor (citat din Costel). În plus aici au și o puzderie de drepturi:  școlile superioare sunt gratuite în caz că vreau să studieze, dar de obicei nu vreau, nici măcar să termine liceul, priorități la angajare în limitele unui anumit procent stabilit de lege, transport în comun gratuit, nu au nevoie de nici un fel de permisuri pentru pescuit și vânătoare, nu plătesc impozite pe salarii și nici atunci când cumpără de la magazin. În schimb fac demonstrații, blochează drumuri, încalcă legea (procentul de nativi dintre pușcăriași este în jur de 80%), contrabandă cu țigări produse în făbricuțe amenajate în garaje, consum de alcool, droguri. 

După ce mi-au adus mașina am simțit practic independența și libertatea (posibilitatea) de mișcare. Deși în pragul iernii, scurtele excursii pe care le-am făcut în împrejurimi cu mașina provocau o reală plăcere. Relieful locurilor era mirific. Munte, râuri mari și repezi, cascade, serpentine etc. Provincia era supranumită The land of God. Una din ieșiri am făcut-o la Stewart. Stewart este o localitate la vreo 300 km în nord vest, la granița cu Alaska. Orășelul este o fostă exploatare minieră de metale prețioase aur, cupru etc. Munții Stâncoși pentru că sunt munți vulcanici poartă imense rezerve de minereuri în subsol, aurul nativ strecurat cu sita din pietrișul râurilor fiind unul din motivele pentru care și astăzi mai există, foarte vivace încă o goană după aur, modernă însă, cu excavatoare, buldozere, benzi rulante și selectoare cu site mecanice.

În Stewart s-a filmat prin anii 2001-2002 filmul Insomnia, cu Dustin Hofman, Robin William și Hilary Swank. Lumea este mică dacă ne gândim la tendințe și manifestări. Evenimentul a marcat viața orașului și micile birturi, afaceri oneste de familie, cu locuința în partea din spate și restaurantul, pretențios spus, în față la stradă, unde obișnuiau să mănânce actorii au amenajat mesele respective cu poze înrămate, portrete, scene de la filmare, poze făcute cu proprietarii birtului ținându-se de după cap, de parcă era vorba de sfintele moaște. Dacă doreai să fii servit la masa unde a cinat Robin William, era mai scump, probabil cu spor de reminiscențe eterice ale personalității acestuia în colțul respectiv. Așa că deși am dat vreo $15 pe o supă și o friptură cu cartofi am mâncat la masa de vis-a-vis ca să pot privi aranjamentul. După care am plecat mai departe.

La ieșirea din oraș era granița cu Alaska și dicolo era satul Hyder cu 100 de locuitori. Asfaltul se termina la linia de graniță. În partea canadiană era o gheretă cu steag și linii pe asfalt, unde să oprești pentru discuția cu paznicul. În partea cealaltă nu era nimic. Un drum neasfaltat cu gropi, la 3 metri de graniță era prima casă, un Gift Shop cu multe minerale scoase pe vremuri la mină, toate foarte scumpe. Pe cealaltă parte, după vreo câteva case venea biserica ortodoxă St. Paul, care nu arăta ca o biserică ci ca o casă obișnuită. În sat mai erau un hotel, cu internet inclus în preț, un Convenience Store, cu lopeți și greble depozitate afară pe porch.

Voiam să vizitez ghețarul care cobora de pe munte și se topea în ocean. Femeia de la Gift Shop mi-a spus ca fusese o avalanșă cu vreo două săptămâni înainte, era sezonul, și drumul nu era accesibil, fiind încă plin de trunchiuri de copaci. În reclame mai vorbea de deckul de unde vedeai urșii care prindeau somoni în râu. Fiind prin martie, urșii probabil încă hibernau iar somonii încă nu urcau pe râuri. Așa că după 20 de minute eram înapoi la graniță cu pașaportul în mână și geamul deschis la mașină așteptând  grănicerul să mă bage seamă. Pentru că nu mai era alt trecător peste graniță ăla a observat după vreo 10 minute că sunt acolo. Întrebările obișnuite – De cât timp plecat în USA? – De 20 de minute. – Cu ce ocazie pe acolo? – Am vrut să văd locul pentru că eu vin din Ontario și n-am fost niciodată în Alaska. – Si ce-am vazut? – Nimic. Gift Shopul și drumul neasfaltat. – E adevărat că nu e prea mult de văzut, și mi-a urat o zi bună.

Una peste alta eu am găsit o Alaskă semănând  mai mult cu Rusia decât cu USA, atât doar că locuitorii vorbeau engleză, deși când îi vedeai jurai că o să o rupă pe rusește dintr-un moment în altul.

      

Jurnalul de la Chisineu Cris

3.

 Cea mai exotică figură din grupul de stagiari, sosiți în anul de grație 1985, după mine bineînțeles, era Gâză. Ăsta era contabil. Oficial meseria asta cu ajustare de numere pe hârtie se numea economist. Gâză era porecla noastră. Pe el îl chema Algu Eugen. Bihorean, individ deschis, membru de partid. Tom Cruise la figură, ușor afemeiat, un deliciu pentru el să converseze cu Dina (Dina era muncitor necalificat în formația lui Octav), puțin snob, dar mă rog: circumstanțele te împing a deveni. El a fost repartizat la noi iar nevastă-sa a primit serviciu la Cooperație, fiind și ea tot contabilă. La Cooperație funcția de președinte nu de director, pentru variație, era deținută de vestitul Gui, despre care nu se știa dacă avea bacalaureatul, dar era președinte la Cooperație, funcție nene, nu așa.

Apariția noastră a dereglat niște lucruri, nu puține, care până atunci funcționau probabil impecabil. Biro și Buduca, erau șefi de formații și păstoreau cu succes pe lucrători, fiind instaurată un fel de dictatură locală. Se primeau plocoane în schimbul zilelor libere care le acordau, care se împărțeau cu Franți (a-ul e nazal). Primele pentru export se acordau după ureche și după nivelul de prietenie. Se cotiza cuminte și constant la Arad porc de Craciun, cafea și alte bunătăți de la unguri, țuică etc. În coaliție, adică eforturile erau comune, ca o familie alcătuită din Runk și favoriții. Treaba mergea dacă se primea plasa așa că producția rămânea pe locul doi. În caz că se întâmpla vreo problemă de întârziere cu planul, sau vreo abatere de la calitate, nu era nimic personal din partea șefilor de la Arad, măi băieți avem și noi șefii noștri pe cei de la partid, hai mă ce dracu aveți grijă că vin ăia de la IGS (Inspectoratul General de Stat – care era un fel de poliție economică axată cu verificarea calității la produsele pentru export, și cum noi făceam 90% export, ăia erau la Criș în fiecare lună). O mână spală pe alta și amândouă obrazul subțire care cu cheltuială se ține.

Noi veniții, indivizii înșcolați și nedoriți, am fost puși pe funcții de șefi de formații iar foștii șefi au fost retrogradați pe funcții de CTC-iști. Neplăcere totală, ura le mocnea în urechi și creiere, ne-am bucurat instantaneu de ostilitate, dusă la apogeu, săpare și denigrare pe la spate cu orice ocazie, încercări repetate de ruinare a personalității în fața oamenilor și multe alte șicane. Buduca era un individ cu posibilități intelectuale limitate, ceea ce îl făcea să fie mai lipsit de imaginație în cazuri de-astea și deci mai reținut, dar Biro era de-a dreptul dezlanțuit.  

Eu am fost trimis la liceu să predau materiile tehnice  Mecanisme, Rezistența materialelor, Tehnologie și Utilaje tehnologice etc. În primul an aveam ore la clasele a X-a și a XI-a, împrăștiate câte trei, patru ore în fiecare zi. La clasa a XI-a aveam mai multe ore decât dirigintele, care preda matematica și dirigenția. Cum rămâneau destule ore în care nu aveam ce face directorul a dispus să fiu desemnatul favorit la suplinit acolo unde profesorul nu intra la oră dintr-un anumit motiv. Suplineam orice: matematică, atunci când tovarășa Popescu (care era soția tovarășului Popescu, secretarul de partid al Consiliul orășenesc) nu se simțea bine (și nu se simțea de multe ori), franceză sau engleză când profesorul navetist nu ajungea de la Arad, biologie, chimie, fizică, dar mai ales suplineam orele de limba română ale tovarășului director care trebuia să plece de urgență la Consiliu la vreo ședință. Câte din ședințe erau reale și câte imaginare nimeni nu poate spune pentru că fiind director nu trebuia să dea socoteală nimănui. Cert e că în fiecare săptămână suplineam cel puțin o oră de limba română.

În orele alea atunci când nu îi lăsam pe copii să învețe pentru vreo lucrare care ar fi putut s-o aibă mai târziu în aceeași zi, îmi plăcea să le dau niște teste cu întrebări de cultură generală, probleme de inteligență și logică, întrebări generale despre materiile lor favorite și motivul pentru care sunt favorite, păreri despre profesori, ce ar trebui făcut pentru ca școala să devină mai atractivă etc. Ca să stimulez sinceritatea copilului ceream să nu scrie numele pe foaia cu răspunsuri. Din răspunsurile primite am fost surprins să constat că materiile favorite erau matematica și limba română, pentru că la astea profesorii, adică directorul și Popeasca, lipseau cel mai mult și nu se făceau orele. Bineînțeles că testele mele au fost declarate neautorizate de către director și mi s-a interzis să le mai practic.

Directorul Jura era un mic dictator local. Se criza, striga la toată lumea, elevi sau profesori, punea la punct, făcea observație profesoarelor dacă din întâmplare comiteau vreo greșeală gramaticală în exprimare. El era, dincolo de director, critic literar, adică publicase o carte în colectiv și vezi doamne se credea o somitate în domeniu. În același liceu Măduța Ilie preda filozofia iar Leric preda română. Măduța avea vreo 13 cărți publicate și un premiu al Uniunii Scriitorilor, iar Leric lucra la un dicționar al personajelor lui Slavici, el fiind de prin zona Aradului de loc și asta era ca un fel de manifestare a patriotismului local. Ei și atunci cum adică tocmai ditamai directorul profesor de limba română să rămână nepublicat? Ceea ce publicase era exact materialul tipic acelor timpuri comuniste, incolor, inodor, un amestec de literatură cu interpretare politică plus elogii conducătorilor supremi, care nu trebuia nimănui și nu interesa pe nimeni și fără de care literatura română s-ar fi simțit infinit mai bine.   

Noul an școlar mi-a adus mult mai multe ore, câte 5 sau 6 ore în fiecare zi, de luni până sâmbătă. La clasa a XII-a predam acum ceva despre organizarea producției. În Canada mi-am dat seama că la asta comuniștii erau buni. Mult mai buni decât foarte multe companii de aici, care se sparg în a aplica Six Sigma și Kaisen, ultimele răcnete ale organizării producției importate din Japonia. Manualele de liceu din acele vremuri din Romania descriau complet și exact aceleași principii de organizare, planificare, evaluare și monitorizare a producției de care vorbesc Kaisen și Six Sigma.

Tot noul an școlar mi-a adus o clasa a IX-a cu elevi veniți de prin satele din împrejurimi, din care 80% vorbeau aproape în exclusivitate limba maghiară. Stăteau liniștiți, aproape adormiți în clasă, privindu-mă tâmp. Dacă întrebam: ați înțeles? făceau semn cu capul că da; ce ați înțeles? ridicare din umeri; e ceva ce nu ați înțeles? semn cu capul că nu. Odată l-am sculat pe unul din ei, pe Kosa, în picioare și l-am pus să citească primele propoziții de la lecția din carte. Nu înțelegea mai mult de jumătate din cuvinte, nu știa ce înseamnă pe românește. Și materia nu era nu știu ce, învățau despre ciocan, pilă, daltă.