Istoria automobilului

                  1.

                 

                  Motto:

      „The longest journey began with a single step, not with a turn of the ignition key” – Edward Abbey

     În februarie mi s-a furat mașina...

                  

                Nu era nu știu ce mașină de lux, nici nu era din categoria mașinilor care se fură des în America de Nord. Era Chevroletul... meu. Cavalier. Era a mea.

                 

                Am cumpărat-o prin 2003, când am fost sătul de Fordul cumpărat în 2001, când am venit în Canada. Fordul devenise un coșmar: fierbea motorul în zilele fierbinți de vară din Windsor, de la serviciu până acasă. Trebuia să mă opresc, să las motorul 20 de minute să se răcească și să pornesc din nou. Un drum de 30 de minute pe mine mă costa o oră încheiată. La două zile după ce l-am cumpărat de la un arab, a murit bateria. A trebuit să cumpăr baterie nouă pentru că nimeni nu mi-a spus că puteam să-l sun pe arab și să cer banii înapoi, sau să-mi pună baterie nouă. Venisem din țară, cu o atitudine de om de la țară, ca să zic așa, cu bunul simț al omului de la țară care vine într-o țară străină, legal, ca să facă ceva durabil, serios, o carieră, sătul de șmecherașii de acasă care încercau să te tragă pe sfoară în fiecare moment pentru diferite motive și de autoritățile puse doar pe jumulit cetățeanul, oferind nimic în schimb. M-am întristat să găsesc și aici tipul ăsta. Și așa de repede. Scuzabil pentru societatea canadiană poate pentru că era arab. Pentru mine era de neconceput să sun și să cer banii înapoi, am zis am luat mașină uzată mă spăl cu ea pe cap dacă se strică. Și s-a dus bateria după doar două zile. Oricum cu Fordul e altă poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie.

                 

                Începusem naveta la Tilbury cu Radu și Adrian, conducând pe rând câte o săptămână, deci îmi venea rândul la două săptămâni, că olteanul nu conducea că îi luaseră carnetul. Puneam deci 100 km pe zi, dus – întors. Ford Taurus era o mașină mare cu motor de 3,8 litri, care consuma nu tocmai puțin. Lampa de la bord „Check engine” stătea mereu aprinsă. Într-o bună zi a început să se blocheze frâna la o roată, pe spate. Se încălzea roata de ieșea fum din ea în timp ce mergeam. Mă uitam mereu în oglida retrovizoare să văd când izbucnește în flăcări. N-a izbucnit niciodată că nu o lăsam să se încălzească așa tare. Mă opream, îi dădeam timp de răcit... Telescoapele s-au dus pe spate. S-au dus și $600. Țeava de eșapament s-a rupt, bineînțeles în drum spre serviciu, la schimbul de dupa-masă: oprit, legat cu sârmă, continuat. La mecanic s-au dus alți $300. Când am cumpărat Fordul avea 163000 de km la bord. Între timp se făcusera 200000.

                 

                Prin reclame apăruse noul model de Chevrolet Aveo, lăudată ca foarte bine cotată pentru siguranță. Probabil de către cei de la Chevrolet. Mașină mică, consum redus, numai bună pentru o navetă la Tilbury. Așa că într-o zi mă opresc la Auto Mall Tilbury, mă uit pe la mașinile noi, iese un individ pe nume Paul care mă întreabă cam ce vreau. Îi explic ce părere am eu în urma reclamelor, îi dau carnetul de conducere, el face o copie, îmi dă cheile, atârnă un număr provizoriu și încerc un Aveo nou nouț. Îmi plăcea mirosul de mașină nouă. Mașina în sine nu-mi plăcea. Obișnuit cu un motor de putere, conduceam acum o mașină cu motor de 1.6 litri. Nu demara bine, nu urca bine în pantă, ce mai ... fără vlagă rău de tot. După vreo 15 km vin înapoi și îi spun lui Paul că nu-mi place și mai vorbim altădată. El zice:

-  Uite care îi treaba de ce să iei o mașină nouă cu preț întreg, cam 17000 de dolari, când pot să-ți dau o mașina uzată la 60 la sută din preț? Am un Chevrolet Cavalier de un an cu 10 mii de km la bord. E ca nouă și cu rodajul făcut.

  Era o mașină care fusese dată în lease la o femeie în vârstă. „Mie îmi spunea tinere când vorbeam” - zicea Paul și Paul avea peste 50 de ani. Femeia plătea 3000 lease pe an ca să facă 10000 de km în condus. O fi zis că nu merită și a adus mașina înapoi.

-  Hai să văd cum merge.

 Seara i-am dat telefon și i-am dat numărul de credit card ca să ia depozitul. În câteva zile semnam actele și  umblam după asigurare ca să pot să o iau. Îmi dădeau finanțare cu dobândă destul de bună, schimbul de ulei gratis pe viața mașinii.

Cu mașina asta am făcut peste o sută treizeci de mii de kilometri. Poate nu pare mult dar aventuri au existat. Cea mai concludentă cred ca a fost drumul de patru zile din British Columbia până în Ontario, câte 10 – 15 ore pe zi de condus. În total 4700 de km prin cinci provincii British Columbia, Alberta, Saskatchewan, Manitoba si Ontario. Pe 31 martie am încheiat socotelile cu Sharon, managera de la Sandpiper Apartment din Kitimat și am predat apartamentul, am cerut semnatură că totul a fost în regulă și curat, corespunzător standardelor de predare a apartamentului, care de obicei sunt mai ridicate decât standardele de primire. Totul pentru a se găsi un motiv de reținere a garanției de câteva sute de dolari plătită la primirea apartamentului. În acea noapte ploioasă, dar fără zăpadă, am dormit la D. care era plecat în vacanță. Mașina o încărcasem cu două zile înainte cu tot ce a încăput în ea: două truse cu scule, grele, că se lăsase spatele mașinii de aproape atingea cauciucurile, haine, vase, printer, computer, aspirator etc. Îmi cumpărasem un portbagaj care se monta pe mașină, o cutie de plastic cu formă aerodinamică care se și încuia în care am pus hainele de pat, cele două cauciucuri de vară care erau mai bune din cele patru pe care le aveam, echipamentul de protecție, casca, bocancii etc. Mobilele au rămas la D. în basement și în garaj. Mi-am făcut o listă de vreo câteva pagini cu tot ce aveam deoarece aveam de trecut granița de două ori: odată la Salt St. Marie în USA și odată înapoi în Canada la Detroit – Windsor.

GPS nu aveam, că dacă nu ai serviciu nu-ți permiți să faci cheltuieli. Așa că am extras de pe internet traseele, cu intersecțiile importante, cu două – trei denumiri de exituri înainte de intersecție ca să știu când mă apropii de intersecție și să nu o ratez, și alte două – trei denumiri după ca să fiu sigur că am luat-o pe unde trebuie. GPS-ul meu au fost vreo șase pagini scrise de mână cu schițele intersecțiilor importante și cu direcțiile in care trebuia s-o iau. M-am gândit prima dată să dorm în mașină. Când am văzut cât este de căptușită am renunțat. Nu era loc să arunci un ac, nici vorbă să mă întind cumva. Și nu mai eram nici așa de tânăr. Mi-am făcut deci un orar de parcurs și rezervări la hoteluri. Majoritatea cereau credit carduri, așa că trebuia să sun până la o anumită oră în caz că voiam să anulez rezervarea, dacă nu plăteam camera ca și când aș fi fost acolo. Hinton – Alberta, Yorkton – Sascatchewan și Thunder Bay – Ontario.    

Dimineața începuse să ningă cu fulgi mari: asta mai îmi trebuia. Am salutat Kitimatul din mers că cine știe dacă aveam să mai vin vreodată pe aici și am plecat spre est. Aici începea unul din cele mai lungi highway-uri din Canada: Yellowhead Highway 3000 km. La Smithers am pus benzină, am prins vizibilitate zero din cauza zăpezii, am trecut de o alunecare de teren cu mult noroi pe șosea, noroc că drumul nu era închis. La Houston în mijlocul downtown-ului era monumentul cu cea mai mare undiță din lume, care are 18, 29 m lungime și cântărește 800 lbs (vreo 360 kg).  Nu am avut timp să mă opresc.

Până la Prince George au fost vreo 800 km. M-am oprit în mijlocul orașului, la o stație de benzină cu parcare mare, am mâncat din pachet niște sandwichuri, am pus benzină, am mers să plătesc, când am venit motorul nu a mai vrut să pornească. Ba mai mult pornea alarma, radioul, se încuiau ușile (noroc că nu mi-am încuiat cheile în mașină), numai motorul nu pornea. Ceva se întâmplase la sârme. Era vineri la ora trei și ceva după-masa. Nativul de la casă de la stația de benzină mă privea deosebit de tâmp când i-am spus că am nevoie de un shop unde se repară mașini. Noroc că un saleman de la o reprezentanță Chrysler situată la vreo două străzi mai încolo se afla prin magazin și deosebit de amabil s-a oferit să aducă niște cabluri, să o pornim și să o ducem la atelier pentru a fi pusă la computer să vedem ce s-a întâmplat. Zis și făcut. Murise bateria. De tot. Am avut eu noroc cu bateriile la mașini. Nu era nici un scurt nici unde. „Se poate rezolva simplu” – mi-a zis. S-a și rezolvat în vreo două ore cu 300 și ceva de dolari.

Pe la șase porneam din nou în trafic încercând să ies din Prince George, bucurându-mă mult prea puțin de peisaj din cauza întunericului care s-a lăsat cu repeziciune peste Ținuturile Zeilor. Am înnoptat la Hinton și traversarea Albertei mi-a luat dimineața întreagă cu vreo două ore petrecute în Edmonton, unde expresul Yellowhead trece exact prin mijlocul orașului și servește toate semafoarele și traficul nebun de acolo. La prânz am ajuns la Lloydminster, care este jumătate în Alberta și jumătate în Saskatchewan. Cum linia de schimbare a fusului orar este pe granița dintre cele două provincii, până la mijlocul orașului este oră, iar pe strada următoare este cu o oră mai mult. Același lucru se întâmplă cu prefixele telefonice și codurile poștale. În rest este un oraș mizerabil, murdar, în care am găsit tomberoanele de gunoi cu capacele încuiate cu lacătul, așa că am trebuit să car resturile de la prânzul luat în mașină  cu mine să le arunc pe drum.

Saskatchewan mi s-a părut cea mai urâtă provincie a Canadei. Peisaj de prerie, foarte orizontal, cu sătulețe răspândite la depărtare, cu drumuri neîngrijite cu gropi multe care mi-au stresat Cavalierul supraîncărcat. Pe lângă toate astea mai erau și indicatoarele aiurea. Trebuia să ajung la Yorkton, așa că eram cu ochii pe indicatoare și văd unul care zice: Yorkton 215 km. După vreo treizeci de km văd altul: Yorkton 250 km. Deci mă îndepărtez. Nu-mi dădeam seama unde am ratat cotitura că drumul nu era complicat. Oricum dacă tabla aia era motată acolo însemna că drumul merge la Yorkton. De fapt indicatorul cu 250 km nu avea ce să caute acolo, pentru că mai târziu văd altul care zice: Yorkton 190 km.

Deși Saskatchewan este o provincie bazată pe agricultură, în zona aceea industria este la putere prin extragerea și producerea de potash, Saskatchewan fiind cel mai mare exportator de potash din lume. Asta înseamnă comunități cu joburi stabile, pe termen lung, bine plătite, economie înfloritoare, mulți bani câștigați deci mulți bani cheltuiți, mașini multe și mari, în general pick-up truck-uri, magazine multe, cost al vieții ceva mai ridicat. Ce voiam să zic? Cum pedalam eu deloc liniștit din cauza drumului rău spre Yorkton, observ că mă urmărea un pick-up truck alb cu geamuri destul de fumurii ca să nu văd cine îl conducea. Zic o fi Poliția. Vede o mașină din altă provincie, poate verifică pe computer identitatea etc. Nimic anormal. Numai că după vreo 40 de minute ăla era tot în spatele meu. Cum eu mergeam sub limita de viteză toate celelalte mașini din trafic, mari sau mici, mă depășeau într-o veselie. Asta nu. O las eu și mai încet decât mergeam, o lasă și el. Accelerez eu, accelerează și el. Semnalizez că merg la dreapta, semnalizează și el. Deja începusem să mă uit prin mașină dacă aveam ceva care poate fi folosit pe post de armă, care poate fi aruncat sau cu care se poate lovi tare și cu nădejde. Nimic. Simțeam că mă încep sudorile. Mă uit în oglindă, el tot acolo. Altă soluție ar fi să încerc să fug. Cum exitul se apropia, încetinesc, ba și semnalizez fac o mișcare scurtă și continui drumul drept înainte accelerând. El la fel. Deja aprinseserăm luminile că se întuneca. Prin pustietate numai noi, că traficul se rărise. Uneori se apropia așa de mult că nu îi mai vedeam lumina farurilor. În ultima instanță m-am hotărât să sun Poliția. Mă gândeam ce să le spun, că în fond individul nu mă jenase cu nimic și drumul nu era numai al meu. Foarte posibil ca individul să fi văzut că mânuiesc telefonul mobil pentru că așa cum nu am observat când a apărut, așa nu am observat când a dispărut. De parcă a intrat în pământ.

Cu nivelul de stress diminuându-se încet, după vreo trei ceasuri, într-un final glorios, trecând pe lângă noua fabrică de ulei de floarea soarelui și rapiță, am intrat în Yorkton.