Jurnalul din British Columbia

 2.

Așa cum există o ticăloșie a obiectelor care face să nu le găsești atunci când ai mai mare nevoie și le cauți în disperare, sau care face nasturele să se rupă când te pregătești să ieși din casă, deja în întârziere pentru un interviu important, tot așa există o ticăloșie a locurilor. Atunci când nu ești vizitator, deci cu statut neutru într-un fel, locurile în care ajungi dintr-un anumit motiv și te pregătești să locuiești acolo, nu te primesc  și nu-ți crează de cele mai multe ori o experiență pozitivă. Pur și simplu lucrurile nu se leagă, nimic nu merge cum trebuie. Discomfortul și experiențele negative sunt puse pe seama stresului, a dificultăților de adaptare etc. Dincolo de toate acestea este de fapt ticăloșia locurilor. Am suportat cel puțin patru mutări majore în viața mea, din care una a fost din România în Canada și am constatat fenomenul de fiecare dată. Prin tradiție, noi românii suntem înrădăcinați, ne mutăm greu de la un loc la altul, ne atașăm de locul unde trăim, ne confundăm cu el la un moment dat și aproape nu putem concepe să ne mutăm în altă parte.  Nord americanii sunt altfel: pentru ei mutatul dintr-un loc în altul, atunci când se necesită este perfect normal, uneori chiar interesant pentru că aduce ceva nou. Un occidental schimbă câteva domicilii într-o viață, destul de multe servicii, nu mai vorbesc de mașini sau alte obiecte din astea care devin obiecte de puțin mai îndelungată folosință. În 11 ani de când sunt în Canada am lucrat în nu mai puțin de șapte companii diferite. Cel mai mult am lucrat la Siemens, 4 ani, și cel mai puțin patru ore, după care am plecat.

Impactul cu Kitimatul nu a fost plăcut deloc. În acel început de octombrie când mi-am început activitatea acolo, a plouat fără întrerupere trei săptămâni. Mărunt și mocănește. După care a început să ningă. Firma a plătit o companie să-mi mute mobilele din casă, mașina etc. Se presupunea că mă mut cu toată familia și cu tot ce am. Biletele de avion plătite tot de firmă plus apartament mobilat plătit pentru 15 zile. Am ajuns seara pe la 8 și am luat autobuzul de la aeroport. Am fost singurul călător. Trebuia să mai vină unul dar n-a venit. Șoferul mi-a spus. Știa. Ne aștepta. M-am dat jos în fața stație Esso. Am intrat, am întrebat de numărul de telefon de la taxi, am sunat. După un timp a apărut un nativ cu o mașină care mirosea specific, mi-a pus valizele în portbagaj peste leviere, cricuri și chei tubulare, a cerut cash și m-a lăsat în fața blocului Sandpiper. Apartamentul mirosea, mobilele erau vechi, plapuma era pătată și murdară. Aveam în schimb farfurii și tacâmuri.

Compania care îmi transporta lucrurile mi-a promis că mi le aduce în 19 zile. Care s-au făcut 25. Asta nu conta, conta doar ce scria în reclamă și anume că ei „fac împachetarea profesională a ceea ce au de mutat”. Adică înveleau în niște huse cu fermoar tot ce era de transportat. Ca să nu se zgârie. Mașina nu a putut fi pusă în husă așa că mi-au zgâriat-o. Pe bara din față stânga și aripa din aceeași parte. Probabil că o frecaseră când au descărcat-o de pe TIR. Când m-am dus să o iau, o parcaseră cu fața la perete ca să nu observ. Înainte de a intra în office, am dat o tură împrejurul mașinii. Am observat și am simțit că îmi crește adrenalina. Cu tipul de la office deja avusesem câteva meciuri telefonice pe tema întârzierii. Am completat un complain, ei au cerut trei estimări de la trei companii diferite pentru repararea defectului, în cazul ăsta vopsirea mașinii, în final am cerut $400. I-am primit după vreo lună, deși mașina nu am mai vopsit-o niciodată.

Viața fără mașină a fost execrabilă. Canada e o țară imensă unde mașina a devenit ceva indispensabil. În Ontario, în Windsor unde industria de mașini a fost în floare pentru probabil 100 de ani, s-a creat în mod voit și cu scop necesitatea fiecarui  locuitor de a cumpăra mașină: în felul acesta se susținea industria auto. Transportul în comun în Windsor aproape nu există iar orașul se întinde pe mai mult de 30 km de la un capăt la altul. În Kitimat groceries store-ul era la vreo 4 km de bloc, în downtown. Asta însemna vreo 40 de minute de mers. Pe ploaie. Venitul înapoi cu plasele era și mai distractiv. Destul de aproape de bloc era o stație de autobuz. Transport în comun mai bun decât în Windsor. Orarul însă era aiurea, din oră în oră, în weekend mai rar. Plus $2.50 biletul. Nu era nu știu ce doi dolari și 50 cenți, dar banii trebuiau puși într-un dispozitiv automat, numai în monede de $1 și 25 cenți. Dispozitivul aprindea un bec verde pe bord, dacă suma era corectă sau unul roșu, dacă nu era de ajuns ceea ce declanșa întrebările șoferului. Cele mai mari greutăți le-am avut cu procurarea mărunțișului că la magazine nu voia nimeni să schimbe bani dacă nu cumpărai nimic. La bancă nu mă băga nimeni în seamă că nu aveam cont la băncile din localitate iar banca mea, President’s Choice, nu exista în acel loc.  Până la serviciu erau vreo 8 km. Autobuzul făcea turul, ajungea în downtown unde mai stătea vrei 10 minute și apoi pleca mai departe spre zona industrială. Deci lua vreo 35 – 40 de minute toată excursia. În autobuz eu, Wes, Pablito și încă vreo doi de la Alcan. Primii doi lucrau la Eurocan și habar nu am de ce le placea să meargă cu autobuzul. În weekenduri pe autobuz circulam doar eu și nativii, că ăștia oricum nu plătesc pentru transportul în comun, arată doar șoferului legitimația de First Nation  și în plus pot folosi autobuzul și în stare de euforie după droguri sau alcool.

Chestia cu First Nation este o poveste întreagă, pe care o voi aborda cu altă ocazie. Pe scurt au și  canadienii țiganii lor (citat din Costel). În plus aici au și o puzderie de drepturi:  școlile superioare sunt gratuite în caz că vreau să studieze, dar de obicei nu vreau, nici măcar să termine liceul, priorități la angajare în limitele unui anumit procent stabilit de lege, transport în comun gratuit, nu au nevoie de nici un fel de permisuri pentru pescuit și vânătoare, nu plătesc impozite pe salarii și nici atunci când cumpără de la magazin. În schimb fac demonstrații, blochează drumuri, încalcă legea (procentul de nativi dintre pușcăriași este în jur de 80%), contrabandă cu țigări produse în făbricuțe amenajate în garaje, consum de alcool, droguri. 

După ce mi-au adus mașina am simțit practic independența și libertatea (posibilitatea) de mișcare. Deși în pragul iernii, scurtele excursii pe care le-am făcut în împrejurimi cu mașina provocau o reală plăcere. Relieful locurilor era mirific. Munte, râuri mari și repezi, cascade, serpentine etc. Provincia era supranumită The land of God. Una din ieșiri am făcut-o la Stewart. Stewart este o localitate la vreo 300 km în nord vest, la granița cu Alaska. Orășelul este o fostă exploatare minieră de metale prețioase aur, cupru etc. Munții Stâncoși pentru că sunt munți vulcanici poartă imense rezerve de minereuri în subsol, aurul nativ strecurat cu sita din pietrișul râurilor fiind unul din motivele pentru care și astăzi mai există, foarte vivace încă o goană după aur, modernă însă, cu excavatoare, buldozere, benzi rulante și selectoare cu site mecanice.

În Stewart s-a filmat prin anii 2001-2002 filmul Insomnia, cu Dustin Hofman, Robin William și Hilary Swank. Lumea este mică dacă ne gândim la tendințe și manifestări. Evenimentul a marcat viața orașului și micile birturi, afaceri oneste de familie, cu locuința în partea din spate și restaurantul, pretențios spus, în față la stradă, unde obișnuiau să mănânce actorii au amenajat mesele respective cu poze înrămate, portrete, scene de la filmare, poze făcute cu proprietarii birtului ținându-se de după cap, de parcă era vorba de sfintele moaște. Dacă doreai să fii servit la masa unde a cinat Robin William, era mai scump, probabil cu spor de reminiscențe eterice ale personalității acestuia în colțul respectiv. Așa că deși am dat vreo $15 pe o supă și o friptură cu cartofi am mâncat la masa de vis-a-vis ca să pot privi aranjamentul. După care am plecat mai departe.

La ieșirea din oraș era granița cu Alaska și dicolo era satul Hyder cu 100 de locuitori. Asfaltul se termina la linia de graniță. În partea canadiană era o gheretă cu steag și linii pe asfalt, unde să oprești pentru discuția cu paznicul. În partea cealaltă nu era nimic. Un drum neasfaltat cu gropi, la 3 metri de graniță era prima casă, un Gift Shop cu multe minerale scoase pe vremuri la mină, toate foarte scumpe. Pe cealaltă parte, după vreo câteva case venea biserica ortodoxă St. Paul, care nu arăta ca o biserică ci ca o casă obișnuită. În sat mai erau un hotel, cu internet inclus în preț, un Convenience Store, cu lopeți și greble depozitate afară pe porch.

Voiam să vizitez ghețarul care cobora de pe munte și se topea în ocean. Femeia de la Gift Shop mi-a spus ca fusese o avalanșă cu vreo două săptămâni înainte, era sezonul, și drumul nu era accesibil, fiind încă plin de trunchiuri de copaci. În reclame mai vorbea de deckul de unde vedeai urșii care prindeau somoni în râu. Fiind prin martie, urșii probabil încă hibernau iar somonii încă nu urcau pe râuri. Așa că după 20 de minute eram înapoi la graniță cu pașaportul în mână și geamul deschis la mașină așteptând  grănicerul să mă bage seamă. Pentru că nu mai era alt trecător peste graniță ăla a observat după vreo 10 minute că sunt acolo. Întrebările obișnuite – De cât timp plecat în USA? – De 20 de minute. – Cu ce ocazie pe acolo? – Am vrut să văd locul pentru că eu vin din Ontario și n-am fost niciodată în Alaska. – Si ce-am vazut? – Nimic. Gift Shopul și drumul neasfaltat. – E adevărat că nu e prea mult de văzut, și mi-a urat o zi bună.

Una peste alta eu am găsit o Alaskă semănând  mai mult cu Rusia decât cu USA, atât doar că locuitorii vorbeau engleză, deși când îi vedeai jurai că o să o rupă pe rusește dintr-un moment în altul.